„Calea spre lumina dumnezeiască la Sfântul Grigorie Palama”

Duminica a doua din Postul Mare (a Sfântului Grigorie Palama)

Grigorie Palama s-a născut, cum re­zul­tă din indicaţiile pa­triarhului Con­stan­­tinopolului, Filotei, u­ce­ni­cul lui Palama, ca primul copil al unei familii distinse, stabi­li­tă la Constantinopol. Tatăl său, cu numele Constantin, u­nul dintre înalţii demnitari ai curţii împărăteşti, se tunse de tim­puriu în monahism, dar nu su­pravieţui mult acestui eveniment, ci muri, lăsând în urma sa o soţie cu câţiva copilaşi, dintre care cel mai mare, Grigorie, de-abia număra 7 ani. Era cât pe aci să intre şi mama copiilor în monahism, de n-ar fi îndemnat-o sfătuitorii ei duhovniceşti să rămână lângă copiii ce tre­bu­­iau crescuţi.

Grigorie a fost dat să stu­di­e­ze deprinderile oratoriei şi cul­tu­­ra laică, remarcându-se cu­rând ca unul dintre cei mai do­taţi copii. În gramatică, reto­ri­că, fizică şi în toate studiile a­ris­totelice se vădea îndemâna­tic, ager, priceput în scris şi cu­vân­­tare, încât însuşi Aristotel de ar fi fost prezent l-ar fi lă­u­dat nu puţin. Împăratul îşi fă­cea planuri mari cu el, dar tâ­nă­rul acesta era dominat de e­xem­­plul şi de sfaturile unui ta­tă, al cărui chip idealizat de a­min­tirile de copil şi de povesti­ri­­le unei mame în doliu conti­nuu, i se prezenta în imaginaţie lu­minat de bunătatea, de în­ţe­lep­ciunea şi de autoritatea unei fi­­inţe supralumeşti. Scrierile re­ligioase şi ascetice, literatura Sfin­ţilor Părinţi, graiul profetic su­bliniat de ameninţări şi frânt de emoţii misterioase al pustni­ci­­lor coborâtori trecător (tem­po­­rar) din Athos, îl furau uşor de la silogismele logicii sau de la canoanele gramaticii, plă­mă­dind în el hotărârea să pă­ră­sească o viaţă zgomotoasă de su­prafaţă, să-şi ia crucea şi să se retragă în Muntele Sfânt, în si­ne şi în Dumnezeu. Deo­ca­m­da­tă îşi schimbă subit felul de trai, manifestat în îm­bră­că­min­te, hrană şi somn, adoptând o asceză aşa de aspră, în­cât cei ce-l cunoşteau credeau că a înnebunit. Trecând peste a­dolescenţă, părăsi cu ceilalţi doi fraţi ai săi Con­stan­ti­no­po­lul şi se stabili în mănăstirea Va­topedului din Athos, fă­cân­du-se discipol în ale ascezei lui Ni­codim „bărbat minunat în vie­ţuire şi contemplare“. În post, rugăciune şi veghe conti­nuă cerea de la Dum­nezeu ne­în­cetat: „Luminează-mi în­tu­ne­­ri­cul, Doamne, luminează-mi în­­tunericul“. După trei ani de su­punere lui Nicodim, acesta muri, iar tânărul Grigorie tre­cu la Lavra lui Atanasie, petre­când şi acolo trei ani. Puterea lui de înfrânare se in­tensifică în timpul acesta aşa de mult, în­cât nu mai domina numai pa­si­u­nile şi poftele iraţionale, ci şi tre­buinţele naturale şi necesa­re: câte trei luni de zile nu mai dor­mea nopţile, ci numai puţin du­pă prânz, „ca şi când s-ar fi luptat cu trupul să se elibereze de el“.

După aceşti trei ani trecu la ul­timul stadiu din calea ascezei şi a contemplaţiei, la cel al isi­hi­­ei, al liniştii netulburate în sin­gurătate, într-un ţinut a­nu­me rezervat celor ce ajungeau pâ­nă la acest stadiu, în ţinutul Glo­siei. Învăţătorul şi corifeul tu­turor celor dedaţi în acest ţi­n­ut practicii isihaste era un alt Gri­gorie, tot din Bizanţ, deve­nit celebru în „isihie, înfrânare şi contemplaţie“. Omonimului său i se ataşă tânărul Grigorie, ini­ţ­iindu-se de la acela „în cele mai admirabile şi mai înalte în­de­letniciri ale minţii şi în prima şi cea mai perfectă contemplare a lui Dumnezeu“.

După doi ani de vieţuire în i­si­hie a fost silit împreună cu alţi 12 apropiaţi să schimbe Glo­sia Athosului cu Tesalo­ni­cul, din cauza deselor năvăliri tur­ceşti care le tulburau asce­za. În Tesalonic primeşte pre­o­ţia şi apoi se mută cu ceilalţi pri­eteni pe muntele de lângă Ve­ria, în schitul de acolo, unde au continuat practica lor, cinci zi­le rămânând retraşi, iar sâm­bă­ta şi duminica fiind îm­pre­u­nă la dumnezeiasca Euharistie şi în convorbiri. Era la vârsta de 30 de ani şi boala încă nu se le­gase de trupul lui nici în cea mai mică măsură. Se dedă deci la şi mai mari lupte, voind să-şi su­pună trupul cu totul spiritului; prin înfrânarea de tot felul şi prin izvorul nesecat de la­crimi, îşi subţia şi curăţa orga­nul vizual al sufletului, avansând spre îndumnezeire prin ru­­­găciunea neîntreruptă a min­ţii şi prin comuniunea şi uni­rea ha­rică cu Dumnezeu.

Roadele Duhului Sfânt, celui să­lăşluit în el, nu întârziară să iz­vorască din el, devenind pentru toată împrejurimea pildă de viaţă, sfânt, incomparabil cu cei­lalţi oameni. Faţa lui se lu­mi­n­a adesea de focul Duhului Sfânt din el.

După cinci ani de vieţuire pe mun­tele Veriei, desele expediţii sâr­beşti, care pustiau ţinutul şi du­ceau în robie populaţia, îl fă­cură să se reîntoarcă în Lavra ce­a mare a Athosului, în care con­tinuă aceeaşi viaţă ca şi în Veria.

Metoda isihastă, în forma ei de­terminată, cum se practica în veacul al XIV-lea, are ca ini­ţi­­ator în Athos şi în împreju­rimi pe amintitul învăţător al i­si­haştilor din Glosia, pe Grig­o­rie, numit Sinaitul, pentru că a ve­nit la Athos din muntele Si­nai. Notiţa despre el, tipărită în Migne P. G. 150, 1237, ne spu­ne că a înflorit pe la 1330 şi că, venind în Athos de la mă­nă­­stirea din Sinai şi colindând mă­năstirile şi sihăstriile de aici, a aflat mulţi bărbaţi îm­po­d­o­biţi cu înţelepciune şi viaţă mo­rală, dar tot zelul lor era ori­e­n­tat numai în direcţia practi­că, fiind aşa de neiniţiaţi în ce­ea ce priveşte paza minţii şi e­xer­­ciţiul contemplativ, încât nici după nume nu ştiau în ce con­stă. Arzând de râvnă dum­ne­­zeiască, învăţă nu numai pe cei ce trăiau cu totul în retra­ge­re, ci şi pe monahii chinoviali des­­pre înfrânarea şi paza min­ţii şi despre rugăciunea spiritu­a­lă.

­Pe Grigorie Sinaitul îl fră­mân­­ta o problemă: cum să fa­cem ca să ne simţim cu ade­vă­rat învăţaţi de Dumnezeu direct, după cuvântul Apos­to­lu­lui (Ioan 6, 45), şi să înţelegem ast­fel Sf. Scriptură şi pe Sf. Pă­rinţi? Doar fiecare credincios poar­­tă în tablele inimii lui le­gea Du­­hului scrisă şi pe toţi ne-a în­vred­­nicit Iisus să vorbim ne­mij­­lo­cit cu El. Prezenţa lui Dum­nezeu pretutindeni, aşa­dar şi în noi, trebuie, de asemenea, să ai­bă şi un rost, şi un sens moral-re­ligios, nu numai u­nul me­ta­fi­zic. Cauza însă pen­tru care ne sim­ţim singuri, fă­ră Dumnezeu, es­te în noi, nu în Dumnezeu. Când ne re­naş­tem (prin Botez), sun­tem copii şi de aceea nu în­ţe­le­gem şi nu per­cepem harul, nu sun­tem con­ştienţi de în­noirea vie­ţii noas­tre, ci ignorăm mă­reţia cin­stei şi a binelui de care ne-am împărtăşit. Pe măsură ce creş­tem însă în viaţa nouă, înţe­le­gem, ne însuşim în conştiinţă tot mai mult bucuriile primite prin renaştere (baptismală).

Din păcate, această creştere du­hovnicească nu se face paralel cu cea naturală, ci cădem prin neglijenţă şi printr-o vie­ţu­i­­re condusă de pasiuni în ne­sim­­ţire şi în întuneric şi nu mai ştim nici cine este Dumnezeu, nici cine suntem noi sau că am de­venit fii ai luminii şi membre ale lui Hristos. Chiar dacă ne-am bo­tezat când suntem mari, da­că nu ne-am da silinţa să creş­tem în viaţa nouă, n-am simţi de­cât Botezul în apă, nu şi cel în Duh. Deşi ne-am înnoit în Duh, noi nu-l simţim în noi pen­tru că nu scoatem din rugi­nă organul de percepere al ce­lor duhovniceşti, nu credem prin credinţa lucrătoare, ci prin cea simplă şi moartă, rămâ­nând într-o vieţuire după trup. Chiar de (dacă) ne şi căim, o fa­cem numai trupeşte şi tot numai trupeşte începem să îm­pli­nim poruncile, şi nu duhov­ni­ceş­te. Iar dacă totuşi învredni­ceş­te Dumnezeu pe cineva cu ha­rul Său, îl credem că se a­mă­geş­te. Astfel rămânem morţi pâ­nă la moarte, Duhul lui Dum­nezeu nefiind în noi.

Cum poate afla deci omul pe Hris­tos cel primit prin Botezul în Duh? Apoi, cum va progresa, sau cum va păstra ceea ce a a­flat? Pentru Grigorie Sinaitul sunt, între oamenii care caută şi află pe Hristos în ei, trei sta­dii: începătorii află în ei lucra­rea Duhului Sfânt primit în Bo­tez, progresaţii află în ei lumi­na­rea dumnezeiască, văd adică pe Dumnezeu atât cât Îl încap pu­terile lor, iar desăvârşiţii a­jung la deplină curăţire şi în­vi­e­re a sufletului.

Toate trei categoriile pot că­dea din starea în care sunt.

Pentru fiecare din cele trei sta­dii, Grigorie Sinaitul reco­man­­dă, uneori până în a­mă­nunt, anumite acţiuni şi reguli.

Lucrarea Duhului Sfânt pri­mi­tă în Botez se află în general prin activarea poruncilor, prin mul­tă osteneală şi după timp în­­delungat. Cu cât păzim mai mult poruncile, cu atât ni se des­­co­peră mai mult darurile Du­hului Sfânt. Pe lângă obser­va­­rea poruncilor, se cere o ne­în­treruptă cugetare şi invocare a lui Dumnezeu, prin ceea ce lu­crarea Duhului Sfânt în noi se manifestă în supunerea faţă de Dumnezeu. Dacă vrem să a­flăm şi să cunoaştem adevărul, să căutăm să avem numai lu­cra­rea inimii noastre, fără a-i în­tipări vreo formă precisă sau a-i împrumuta prin fantezie for­ma vieţii lăuntrice a vreunui sfânt, fără a năzui s-o privim ca oarecare lumină, căci acestea toate sunt rătăciri foarte frec­vente la începători. Să nă­zu­im pur şi simplu să avem în ini­mă numai lucrarea rugăciunii, care încălzeşte şi veseleşte min­­tea şi aprinde dragostea ne­s­­pu­­să către Dumnezeu şi către a­proapele.

[…]

[De aceea, în lupta sa cu fi­lo­so­fii Varlaam şi Achindin, care a­cuzau pe isihaşti de ignoranţă – n.r. ], Grigorie Palama accen­tu­ează cu toată energia şi la tot pa­sul că numai inima curată, la care ajung după eforturi mo­ra­le îndelungate şi grele numai foar­te puţini dintre oameni, poa­te să se ridice la unirea a­ceas­ta cu Dumnezeu. Prin sfin­ţe­nie deci ne putem apropia de Dum­nezeu, putem vedea lumi­na supranaturală, nu prin silo­gis­­me şi împărţiri, şi analize din înţelepciunea profană! Con­tem­plarea adevărului nu stă la ca­pătul ştiinţei, ci la (cel) al sfin­ţeniei, iar aceasta încă nu se dobândeşte prin mijloace şti­in­­ţifice, ci prin fapte şi viaţă. Cu metodele silogistice şi ana­li­ti­ce nu se va putea cunoaşte nici pe sine omul, ci numai prin că­inţă dureroasă şi prin asceză in­tensă, făcându-şi mintea fă­ră vanitate şi fără răutate. Pe a­ceste căi practice devine omul cu­rat cu inima, în care stadiu poa­te apoi să se dedice cu de­să­vâr­şire contemplaţiei. Nu trebuie însă uitat în procesul de sfin­ţire al omului factorul prin­ci­­pal, unic creator, harul Du­hu­lui Sfânt. Fără el sufletul omenesc este acoperit cu un văl pro­venit din căderea lui Adam. În­dată ce se în­toarce însă su­fle­­tul spre Dumnezeu, vălul de pe sufletul lui este destrămat de razele harului şi poate privi cu faţa descoperită a sufletului pe­ Dumnezeu. Vălul acesta ca­re acoperă sufletul sunt patimi­le, sunt răutăţile noastre. Cu cât biruie sufletul ajutat de ha­rul Duhului Sfânt învelişul a­ces­ta al patimilor, cu atât vede mai clar lumina dumnezeiască.

Sufletul omenesc singur n-ar pu­tea răzbate prin învelişul pa­ti­­milor până să vadă lumina dum­nezeiască, dacă nu i-ar ve­ni în ajutor însuşi Dumnezeu prin razele Sale. Evident că în toa­tă silinţa aceasta a sufletului de a se depăşi, ajungând la Dum­nezeu, rugăciunea, la în­ce­put mai puţină, apoi tot mai multă, şi tot mai mult trecând în­tr-o meditaţie fără idei şi fă­ră cuvinte, are un rol esenţial.

Numai cine îşi identifică min­tea desăvârşit cu rugă­ciu­nea, numai acela e luminat de stră­lucirea dumnezeiască. Ru­gă­ciunea necurmată este mijlo­cul de a te afla pe tine, de a-ţi fa­ce inima curată. Într-o astfel de inimă curată Dumnezeu ve­nind îşi va imprima liniile Sale. Iar inima curată constă în a-ţi pre­zenta sufletul lui Dum­nezeu fără nici o impresie în el, fă­ră nici o formă întipărită în el, pre­gătit să primească numai sem­nele ce i le va imprima Dum­­nezeu, adică cele pe care le la­să în el atingerea lui Dum­nezeu. Aceasta este unirea cu Dum­­nezeu, aceasta este lumi­na dumnezeiască. Vedem dar că ea este produs al lui Dum­nezeu şi nu constă numai în ui­tarea tu­tu­­ror ideilor şi patimi­lor.

Din faptul că vederea lumi­nii lui Dumnezeu este lucrată în suflet de Duhul Sfânt, după ce omul şi-a câştigat o inimă cu­rată, urmează că ea nu se poa­te obţine pe căi pur natura­le, prin activitatea minţii, şi toţi cei care nu au în ei pe Duhul Sfânt, neavând experienţa a­ces­tei lumini, nici n-o pot în­ţe­le­ge. Descrierile adecvate sunt în­ţelese numai de cei care cu­nosc realitatea ce vor s-o expri­me, dar cei ce nu cunosc acea re­alitate sunt mereu tentaţi de-a lua descrierea adecvată în sens literal, sau de a nu-şi pu­tea închipui în nici un fel lucrul la care se referă. Cele ce se petrec în cel duhovnicesc nu le poa­te înţelege nimeni, decât tot nu­mai unul duhovnicesc, pe când cel duhovnicesc poate is­pi­ti (cerceta) cele din sufletul ce­lui psihic. Dacă deci va în­cer­ca cineva fără isihie şi fără în­frâ­narea cugetărilor să vor­beas­­că despre acestea şi despre roa­dele lor, aşa cum îi dictează ide­ile sale, va face evident o ma­re nebunie, străduindu-se să pătrundă cu cunoaşterea na­tu­rală cele supranaturale, a­dân­­curile lui Dumnezeu, cu­nos­cute numai Duhului lui Dum­nezeu, şi harismele Du­hu­lui, cunoscute numai celor du­hov­niceşti, care au mintea lui Hris­tos. În aceste chestiuni tre­bu­ie ascultat cel duhovnicesc.

Unii dintre cei care n-au a­juns la acea treaptă de per­fec­ţi­u­­ne ca să experieze aceste rea­li­­tăţi cred cele spuse de cei du­hov­niceşti, al­ţii însă nu vor să crea­dă, ri­di­când mintea lor dea­supra în­ţe­lep­ciunii dumne­ze­ieşti.

Din cele spuse despre calea cum se ajunge la contemplarea lu­minii dumnezeieşti rezultă că ea nu este nici un produs al sim­ţurilor, odată ce nu se vede cu ele, nici un produs intelectu­al, odată ce se ajunge la ea prin su­primarea oricărei activităţi in­telectuale, nici o închipuire, pen­tru că şi aceasta este un pro­dus noetic şi nu s-ar cere pen­tru a o vedea desăvârşire mo­­rală. În special ea nu este ce­­va sensibil şi deci material, ci ce­va spiritual, sau duhovnicesc şi se vede printr-un simţ spiri­tu­­al. Varlaamiţii (scolasticii ra­ţio­nalişti – n.r.) întrebau mereu cum se vede această lumină da­că e spirituală, adică nesu­pu­­să simţurilor? Răspunsul con­cret era greu de dat. Pa­la­ma afirmă că răspunsul nu se poa­te da în cuvinte ale înţe­lep­ciu­­nii omeneşti, ci în cele pe ca­re le-am învăţat de la Duhul Sfânt, adică prin exemplele şi cu­vintele Sfintei Scripturi. În a­ceasta se spune despre Ilie că a văzut slava dumnezeiască, a­co­perindu-şi faţa cu o haină. Es­te de altfel uşor de conceput o astfel de lumină văzută cu o­chii minţii, neprodusă pe cale na­turală, aşa precum imateriale sunt toate reprezentările noas­tre, când nu privim cu o­chii lucrurile. Aici însă este vor­ba de o lumină cu totul deo­se­bită, nu cum ne-o putem pro­du­­ce în noi cu ochii închişi; cea din urmă simţim că are în ea ce­va artificial şi este produs vo­lun­tar al nostru, cea dumne­ze­ias­că ne vine spontan, noi ne a­flăm faţă de ea cu totul pasivi. De­sigur că vorbim încă analo­gic şi deci inadecvat; lumina pro­dusă voluntar de noi este în­că dacă nu ceva material, to­tuşi ceva identic la aspect cu cea materială; lumina dumne­ze­iască, dimpotrivă, nu se poa­te compara cu nici un fel de lu­mi­nă creată.

Cearta în jurul acestei lumini s-a întins de la început şi la lumina din Tabor, de la Schim­barea la faţă a Dom­nu­lui. Se obiecta: chiar dacă am ad­­mite spiritualitatea unei lumini interne, în nici un caz nu pu­tem admite aceasta pentru o lu­mină care se manifestă în extern şi care trebuie văzută deci cu ochii trupeşti. Palama răs­pun­de la ambele părţi ale o­biec­­ţiunii că lumina a fost o ra­ză a Dum­nezeirii Lui, cum ne spu­ne Sfân­ta Scriptură, deci n-a fost o lu­mină materială, din două mo­tive: întâi pentru că nu este de­cât o revărsare a luminii din­lă­untru, manifestată într-un lu­cru sensibil, în corp, aşa cum şi durerea, şi toate mişcările su­fletului se reflectă în afară, şi al doilea, pentru că acest fel de lumină n-au văzut-o aposto­lii în starea lor sufletească o­biş­nuită şi e de crezut că oameni în altă dispoziţie sufle­teas­că n-ar fi văzut-o, precum n-au văzut-o turmele păstorilor la naşterea Domnului, sau cei din jurul lui Ştefan când mu­rea, sau al lui Pavel când se con­vertea.

În rugăciunea intensă, fo­cul dinlăuntru iese la iveală şi lu­mina interioară se aprinde, iar mintea se ridică uşurând şi în­călzind şi ridicând cu sine şi tru­pul, cum se ridica trupul Ma­riei Egipteanca. Cei ce pri­vesc la un astfel de sfânt văd nă­pădind din el foc ca dintr-un cup­tor. În felul acesta primeşte nu numai sufletul arvuna bu­nu­rilor viitoare, ci şi trupul ca­re este unit. Cine nu re­cu­noaş­te aceasta ajunge în chip firesc să nege şi lumina în care vor stră­luci drepţii în lumea cea­lal­tă împreună cu trupul lor. Tot prin acest fenomen se antici­pea­­ză şi raportul ce va exista în lu­mea viitoare între suflet şi trup. Atunci raporturile se vor schim­ba. De unde (dacă) astăzi su­fletul cunoaşte şi acţionează prin trup, în lumea viitoare, tru­pul va fi inundat de suflet, căci nu ochii trupului, ci sufletul primeşte puterea de-a vedea a­devărul. Cunoaşterea de atunci va fi cu totul spirituală, şi nu sensibilă.

Precum astăzi sufletul este îm­piedicat în cunoaşterea sa de trup, care-l face să-şi imagineze to­tul corporal şi să nu înţeleagă de­cât adecvat cele spirituale, tot astfel atunci trupul se va as­cunde şi se va subţia atât de mult, încât nu va mai părea din ma­t­erie, apropiindu-ne de în­geri. Funcţiunile sensibile şi ce­le raţionale vor dispărea, în­tru­cât şi unele, şi altele se datoresc fap­tului că nu cunoaştem lu­cru­­rile direct, ci prin trup şi de­duc­­ţie, păstrând şi dezvoltând nu­mai facultatea contemplării spi­rituale.

Unirea aceasta cu lumina dum­nezeiască este superioară te­ologiei intelectuale şi se ra­por­­tează la ea ca posedarea u­nui lucru la cugetarea despre el, până nu l-ai văzut. Dar prin a­ceastă cugetare despre el nu-l poţi experia. Precum până n-ai în mâini aurul, oricât l-ai cu­ge­ta, nu-l vezi, nu-l pipăi, nu-l cu­noşti exact, nu-l posezi, tot aşa şi cu cele dumnezeieşti, prin cu­ge­tare şi teologie nu le trăieşti şi deci nici nu le cunoşti într-a­de­văr. Palama are chiar şi ima­gi­n­ea lui Bergson, referitoare la acelaşi lucru, despre oraşul cu­noscut din vedere sau din fo­to­­grafie. Tocmai de aceea iz­vo­rul teologiei sigure este această u­nire cu Dumnezeu.

Aceasta n-o înţelege Pala­ma în sensul că fiecare teolog spu­­ne lucruri incorecte, întru­cât nu experiază ceea ce pro­fe­sea­ză, ci că tot ce frământă şi îm­part şi toarnă în forme te­o­lo­gii fă­ră să priceapă uneori ei înşişi prea mult, dar experi­en­ţa celor ce-au stat în contact di­rect cu Dum­nezeirea este ex­perienţă fi­xată în izvoarele re­velate sau în scrierile celor ce au retrăit mă­car în parte în­ţelesul acelor izvoare.

Sfântul Grigorie Palama a fost fără îndoială un mare te­o­log şi un teolog al experienţei şi me­­ditaţiei personale. Tot fructul experienţei sale se în­ca­­drea­ză însă perfect în for­mu­­le­le vechi ale învăţăturii bi­se­ri­ceşti, că­rora le-a împrumutat to­tuşi sens proaspăt şi perso­nal.

Note:  ‑Articol publicat în revista A­ca­demia Teologică An­dre­ia­nă Ortodoxă Română din Si­biu (1929-1930), pp. 59-64; 68-72. (Sublinierile din text aparţin redacţiei)