Când mărturisirea e jertfă și jertfa mărturisire
Retras în sine, Rilke mărturisea că „de-a oamenilor vorbă mi-e teamă/ Ei spun totul atât de lămurit/ Aceasta se cheamă casă și acesta câine/ Aici e începutul și aici este sfârșit/ …ei știu tot. Ce a fost și ce s-a întâmplat/ moșia, grădina cu Dumnezeu are hotar”. Cuvintele surprind o stare a timpului pe care mulți gânditori o așază sub semnul derizoriului. Între ei, Llosa, laureat al Premiului Nobel pentru literatură, formulează tranșant diagnosticul culturii contemporane, care pune „ingeniozitatea mai presus de inteligență, imaginile mai presus de idei, umorul mai presus de gravitate, banalitatea mai presus de seriozitate”. Totalitarismul imaginii proiectează omul într-un spațiu al senzațiilor uimitor de repede, alunecând de la una la alta, subjugă atenția, erodează sensibilitatea și gândirea, inhibă creativitatea, plonjează omul într-un anonimat distrugător. Octavio Paz spune deslușit că „spectatorii nu au memorie, de aceea nu au nici remușcări și nici conștiință adevărată. Trăiesc agățându-se de știri, important e să fie noi”. E ca un tăvălug al anonimatului care face din om o ființă… spre manipulare. Rene Guenon așeza criza contemporană sub semnul cantitativului degradant și timpul îi dă dreptate, lăsându-ne să întrevedem dincolo de toate cele așezate sub eticheta „nou” o inflație de superlative care nu reușesc… să „facă mare un pitic”. Totul se desfășoară ca un proces oncogen de neoprit într-un pustiu al derizoriului, unde tot ce se petrece este excepțional, nimic nu mai poate avea valoare.
Înaintând, vedem o radicală răsturnare a relației dintre economic și etic de care vorbea Mircea Vulcănescu, prefigurând și subordonarea politicului pe care o trăim acum. Cum nimic nu e nou sub soare, diferite fiind doar formele de manifestare, starea lumii trăind sub tirania economicului ne amintește de timpul în care, într-un pustiu asemănător, Sf. Ioan Înaintemergătorul se auzea cu limpezime chemând să fie făcute „drepte căile Domnului”. Așa era, căci dezastrul moral devenise apocaliptic și nimic nu părea a-i opri înaintarea prefigurată încă de David, care constata pe drept că „atunci când ajung sus oamenii de nimic, nelegiuiții mișună pretutindeni”. Nu fenomenul, ci formele sunt noi și asupra lor se cuvine a ne concentra după cuvintele Românului Absolut: „Toate-s vechi și nouă-s toate/ …./ … Tu rămâi la toate rece/ De te-ndeamnă, de te cheamă/ Ce e val ca valul trece/ …/ Ce e rău și ce e bine te întreabă și socoate”.
Și, totuși, parcă nu putem urma acestui îndemn, căci, făcând-o, am avea destinul lui Iuda, care, trăind cu Adevărul, l-a vândut pe treizeci de talanți și a căzut din Lumina unde trăia în întunericul cel mai de jos. A ales Banul, cu care și-a cumpărat moartea. Târziu, a recunoscut că „acest drept nimic rău nu a făcut”, dar nu s-a pocăit, făcându-se pentru vecie prizonier al Vechiului Legământ, care se oprea la condamnarea păcatului. Procedând astfel, este ca și cum un medic bun pune un diagnostic corect fără a prescrie un tratament. Eliberarea este mărturisirea însoțită obligatoriu de asumarea responsabilității. Atunci, mărturisirea devine jertfă eliberatoare. A făcut-o cu asupra de măsură Sf. Ioan Înaintemergătorul și jertfa lui este tămăduitoare. În închisoare fiind, auzind de Hristos, a trimis pe unul dintre ucenici să-l întrebe dacă este El sau să mai aștepte. Hristos nu a spus „Eu sunt”, a făcut cu mult mai mult, căci i-a transmis ceea ce era în văzul tuturor - orbii văd, surzii aud, slăbănogii merg și săracilor li se bine-vestește. Mărturisirea era împlinită, iar jertfa a încununat-o, i-a dat strălucire în veac, căci fără pocăință nu ne putem apropia de Împărăția cerurilor, despre care Pavel, Apostolul neamurilor, scrie că nu este „mâncare și băutură”, ci „dreptate, pace și bucurie în Duhul Sfânt”.
O arată prisositor Sf. Ioan, care este deopotrivă Înaintemergător, Botezător și jertfă. Nu una ca oricare alta, câtă vreme i-a fost dat să-L mărturisească pe Hristos Care s-a jertfit pentru noi, toți cei păcătoși, care „din mila sfântului facem umbră pământului”. I-a fost dăruit de Domnul Sf. Ioan Botezătorul să vestească cât de aproape este Împărăția cerurilor. „Iată mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii”. Pocăinței îi urmează îndeaproape smerenia, mama tuturor virtuților: „Iar eu nu sunt vrednic nici măcar să dezleg cureaua încălțămintei Lui”. La rândul Său, și Hristos a dat mărturie zicând: „Că dintre toți cei născuți din femeie, nu este nici unul mai mare decât Ioan”. A urmat șirul parcă nesfârșit al mărturisitorilor, știuți și neștiuți, și al celor care și-au jertfit viața, care și acum, cu rugăciunile și jertfa lor, aduc minunile și îndrituiesc chemarea la mărturisire: „În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea”.