Când neghina se face grâu bun de primăvară
În parabolele Mântuitorului Hristos, lumea este asemănată cu câmpiile pământului, unde cresc laolaltă grâul și neghina, crinii strălucitori și ciulinii înțepători, în limbajul biblic: drepții și păcătoșii. Spre deosebire de natură, oamenii, creați după chipul lui Dumnezeu, sunt înzestrați cu libertate și rațiune, iar în adâncul fiecăruia dintre noi se aude, mai pronunțat sau mai stins, glasul conștiinței. Sfântul Apostol Pavel spune că și păgânii care nu au lege „își sunt loruși lege, ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conștiinței lor și prin judecățile lor, care îi învinovățesc sau îi și apără” (Romani 2, 14-15).
Între conștiința comunitară și conștiința morală a fiecărei persoane există un echilibru instabil, străbătut de curenți de adâncime, în care influențele reciproce pot conduce la situații imprevizibile. Oameni respectabili, jertfelnici și evlavioși conviețuiesc cu semenii lor care se abat de la calea binelui. Uneori însă se pot produce surprize și reașezări de o parte și de cealaltă, dintr-o parte în cealaltă. Bunătatea lui Dumnezeu face ca să răsară soarele și peste cei răi și peste cei buni, iar ploaia umezește și grâul și neghina (vezi Matei 5, 45).
De aceea, Scriptura și Tradiția Bisericii fericesc pe cei drepți, dar nu osândesc iremediabil pe cei care au alunecat spre întunericul patimilor, pentru că „bunătatea lui Dumnezeu ne îndeamnă la pocăință” (Romani 2, 4). Capacitatea de autocontrol, dar și de autoapreciere din punct de vedere moral-spiritual cu privire la faptele săvârșite este luminată de iubirea lui Dumnezeu pentru toți oamenii. Scriptura este realistă, vede și ridicările și căderile, dar este însuflețită de un optimism duhovnicesc privind posibilitatea schimbării în bine, chiar și acolo unde, omenește, speranța pare să apună. Ploaia curățitoare ce vine din adâncuri se transformă în lacrimi de pocăință. Regele David, ninivitenii, regele Manase și profeții care au pregătit calea venirii Domnului mărturisesc în Vechiul Testament despre puterea pocăinței. Psalmul 50, expresie profundă a căinței sincere, a intrat în cultul liturgic al Bisericii. În Noul Testament, fiul risipitor pe drumul întoarcerii acasă, vameșul Zaheu, femeia păcătoasă care aduce mir, tâlharul cel de-a dreapta de pe cruce, Apostolul Petru și Apostolul Pavel ne învață să acceptăm sfărmarea egoului, asemenea unui vas de lut prea strâmt, pentru ca lumina divină să ne inunde ființa.
În vremea Postului Mare, Duminica Sfintei Maria Egipteanca vine cu o puternică chemare la pocăință pentru cei păcătoși, dar și cu un „Să luăm aminte!” pentru cei îmbunătățiți pe calea mântuirii. Esența vieții noastre nu este doar media ponderată a faptelor noastre bune și rele, deși este și asta dacă ne gândim la judecata de după moarte. Dar ceea ce poate înclina balanța Judecătorului este starea noastră interioară în relație cu Dumnezeu. În Săptămâna Sfintelor Pătimiri, femeia păcătoasă care unge cu mir picioarele Mântuitorului în casa fariseului Simon primește rânduiala de mironosiță, în timp ce ucenicul îmbolnăvit de iubirea de arginți își pierde statutul său.
În această perioadă a înnoirii duhovnicești, ne este tuturor călăuză către Înviere cântarea Sfintei Casiana, prima femeie imnograf cunoscută în scrierile creștine: „Primește izvoarele lacrimilor mele, Cel ce scoți cu norii apă din mare, pleacă-Te spre suspinele inimii mele, Cel ce ai plecat cerurile cu nespusa plecăciune”. Astfel, biruind iarna învârtoșării inimilor, neghina patimilor de pe câmpul vieții poate să lase loc grâului curat de primăvară, care aduce roade bune.