Ce suntem meniți a fi cu adevărat

Bucuria face parte din noi. Din felul în care ne-a creat Dumnezeu pentru a viețui. Lucru destul de greu explicabil, poate, astăzi, când există atâtea prilejuri de sfadă și întristare, atâtea îndemnuri la luptă, încât uităm să ne mai acordăm răgazul minunat al liniștii și al fericirii, cele care ar trebui să ne completeze, să ne desăvârșească existența.

Sunt destui semeni care se mulțumesc să constate, amar și resemnat, că neajunsurile cotidiene dau să ne copleșească, iar motivele de a zâmbi devin tot mai rare. Și, poate, așa o fi, căci întristarea devine, adesea, molipsitoare; suntem cu toții predispuși să împrumutăm din dispoziția semenilor, până la cvasitotala identificare cu temeiul încruntării lor. Însă devenirea noastră nu poate fi aceasta.

De asemenea, privind superficial fundamentele credinței, sunt câte unii care descoperă, în calea către Dumnezeu, prilejul unei întristări aparent pioase, afișând voluptatea unei neîntrerupte posomorâri. Desigur, trăirea credinței constituie un act subiectiv, o strădanie individuală, iar felul în care ne manifestăm atunci când privim spre Domnul diferă, până la urmă, de la persoană la persoană. Însă finalitatea rugăciunii nu are cum să fie lacrima, ci fericirea.

„Bucurați-vă pururea. Rugați-vă neîncetat. Dați mulțumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi” (I Tesaloniceni 5, 16-18). Și avem atât de multe pentru care să-I mulțumim lui Dumnezeu, atâtea clipe frumoase din care ne este alcătuită existența de până acum, încât este imposibil să rămânem triști în sinceră, smerită rugăciune. De la minunea naturii care ne înconjoară până la binecuvântarea prezenței celor dragi (ori chiar încercarea prezenței celor care caută vrajbă), toate sunt motive suficiente pentru a lăsa orice încruntare deoparte, topind într-un zâmbet și o mulțumire curată apăsarea cotidianului uneori înnegurat.

Nici munca, nici rezultatul ei nu trebuie să constituie motive de supărare. Ne este greu, foarte greu, adesea, iar ceea ce facem poate nu este apreciat de ceilalți la vremea cuvenită ori la justa valoare. Însă orice strădanie dedicată viitorului nostru mai senin și împlinirii întru Domnul este prilej de înțeleaptă fericire, dincolo de orice s-ar putea ivi pentru a ne tulbura deplinătatea satisfacției. Până la urmă, toate se încheie cu venirea nopții, a odihnei, apoi a dimineții, parcă mai plăcută ca oricând atunci când avem conștiința datoriei împlinite.

Am remarcat, în trecere, câteva voci care se străduiesc să arunce umbra mâhnirii peste realizările noastre. Și îmi spunea un minunat profesor din copilărie că trebuie să fim cu atât mai bucuroși la împlinirea unei strădanii, cu cât sunt alții mai hotărâți să îi diminueze valoarea. Deoarece lupta cea mai înverșunată a încruntării este cu lucrurile bune, frumoase și de folos. Cu noi, până la urmă, și cu tot ceea ce încercăm să înfăptuim așa cum se cuvine.

Trecând peste toate înnorările zugrăvite deasupra lumii în care trăim, să fim fericiți! Calea către Dumnezeu este aceea a împăcării, iubirii și fericirii, deoarece un suflet aflat mereu sub amenințarea furtunii nu poate percepe minunea care i-a fost dăruită: viața aceasta, ca răgaz al împlinirii mântuitoare. „Credeți și vă bucurați cu bucurie negrăită și preamărită” (I Petru 1, 8), iar parcursul pe mai departe va fi mai ușor, pe măsură ce credința și rodul ei, bucuria deplină, vor prinde rădăcini, consolidându-ne devenirea. Atunci când edificiul dedicat mântuirii noastre lămurește viitorul, ca temelie și călăuză a desăvârșirii, putem înțelege, cu fericire, ce suntem meniți a fi cu adevărat.