Când omul refuză să se împace cu cerul

Românul pare a fi pierdut astăzi sensul sacrului la nivel individual şi familial. Este o constatare indiferentă pentru unii, dureroasă pentru mulţi dintre noi, însă evidentă mai ales în perioada Crăciunului, când societatea este cuprinsă de o febră nemaiîntâlnită a cumpărăturilor, de o haotică fierbere şi tulburare, de o agitaţie şi o grabă fără rost, când până şi obiceiurile, tradiţiile sau colindele noastre ancestrale au pierdut, în cele mai multe cazuri, puterea sacramentală a riturilor tradiţionale.

Discutam zilele trecute cu o colegă despre felul în care părinţii şi consătenii ei dintr-un sat moldovenesc se pregăteau, cu mai multe decenii în urmă, să primească vestea Naşterii Domnului, cu tot alaiul de obiceiuri, tradiţii şi colinde care o însoţeau. Exista pe vremea aceea un anumit respect, o perioadă de pregătire sacră a marii sărbători, dublată de o asceză conştient şi voit acceptată, care aureolau în final marele praznic. Această stare de curăţire a trupului şi sufletului omului se regăsea în toate ţinuturile româneşti, fără excepţie, semn că pentru poporul de la gurile Istrului Naşterea Mântuitorului lumii era un permanent prezent. Pentru oamenii satelor, mai ales, toate aceste pregătiri aveau o noimă spirituală, un tâlc cosmic, reprezentau o nemărturisită încercare de împăcare cu Dumnezeu, o interioară dorinţă de recuperare a Raiului pierdut, o tradiţie considerată de provenienţă divină, ce nu se putea modifica sau inova, o oglindire a unor arhetipuri divine. Profanarea societăţii tradiţionale, o dureroasă realitate Din nefericire, astăzi, întreg acest ciclu existenţial şi spiritual al omului care se pregătea să Îl primească pe Pruncul Iisus a decăzut, sacrul a fost profanat, dându-i-se forţate tuşe lumeşti, adevăratele rădăcini spirituale fiind aproape uitate. Societatea tradiţională însăşi, relativ stabilă, a fost profanată de apucături moderne, de cele mai multe ori străine de neam, importate odată cu produsele strălucitoare şi secularismul culturii de dincolo de "cortina de fier". Riturile tradiţionale, datinile legate de Crăciun sau de Anul Nou, ca să vorbim numai despre ele, nespus de bogate, semnificative şi adânc înrădăcinate în trăirile românilor, au fost, în zilele noastre, translate fără regrete şi discernământ, în show-urile de pe scenele diferitelor festivaluri, anulându-li-se orice legătură cu sacrul. Perioada de post care precede aceste momente fundamentale ale identităţii noastre de neam este astăzi asaltată violent de concursuri culinare din preparate din porc, de aşa-zise festivaluri de colinde, promovate ostentativ de televiziuni, deschideri estivale ale sezonului de schi, spre exemplu, unde se bea, se cântă, se dansează, se mănâncă "de dulce" într-un firesc dezarmant, fără nici cel mai mic regret că asemenea fapte nici nu puteau fi gândite cu numai câteva decenii în urmă de către conaţionali, care visau la împăcarea cu cerul. Românii, dirijaţi ca nişte roboţi, au ajuns, spre exemplu, să opteze astăzi pentru 450 de branduri, "la zi", oferite de piaţă, cărora mass-media interesată doar de câştiguri materiale le face publicitate, fără a se mai gândi nici un moment la trăirea simplă, în asceză, a sacrului sau la conservarea elementelor tradiţionale ce le definesc sensul şi respirarea în univers. Trăire în care ei se regăseau de fiecare dată când se integrau în ceremonialul Caprei, al Vifleimului, al Irozilor, al Stelei, al Brezăii sau al altor obiceiuri, cum se mai întâmplă doar în puţine sate izolate de prin munţii noştri. Când devenim tarabagiii propriilor noastre neînţelesuri Ce mai sunt astăzi colindele de Crăciun? De cele mai multe ori, încropeli repezite ale unor coruri ce se pornesc "la colindat", băutură, mâncare şi distracţie. Aşa-zisele "cete de colindători", petrecăreţi patentaţi în realitate, chefuiesc până în zori, fără să cunoască nici măcar semnificaţia unui singur element al tradiţiei. Şi, aşa cum remarca un confrate, repertoriul acestor "găşti" nu depăşeşte, de obicei, două-trei strofe arhicunoscute, multe dintre ele adaptate la vremuri, melodia aducând mai degrabă cu ultima manea în vogă. Ce să mai vorbim despre atributul de protecţie, de bună vestire sau de binecuvântare al obiceiului tradiţional. Purtaţi de interese financiare, artişti de ocazie, şi chiar interpreţi de muzică populară cunoscuţi, cu pretenţii, "se produc" lamentabil pe scenele unor chiolhanuri, de "sărbători", cu producţii proprii, cu colinde "autentice", compuse şi inspirate din viaţa şi virtuţile potentatului care îi primeşte cu "uratul" şi le vâră, generos, milioanele de lei în buzunare. Unde mai este lumea aceea discretă, autentică, modestă, ce se pregătea vreme de un post să-L primească pe El, Mântuitorul lumii, născut, discret, modest, sărac, într-o iesle dintr-o peşteră din Betleem? Când s-a rupt legătura omului cu cerul? Când a fost înlocuit sacrul din tradiţii cu "maneaua de iarnă" pe care o trăim astăzi, fără să reacţionăm, fără să i ne opunem? Probabil atunci când satul s-a rupt el însuşi de cer. Când urbanizarea forţată din perioada comunistă a transformat comunele României în colhozuri, iar ţăranul nu şi-a mai găsit rostul firesc în mişcarea astrelor. Atunci, dar şi acum, când importul obiceiurilor străine din Occident ne-a metamorfozat într-un fel de tarabagii ai propriilor noastre neînţelesuri şi când, crezând că slujim sacrului, modificăm melodiile vechilor colinde transformându-le în tangouri latino, în valsuri, când "actualizăm" textele colindelor, excluzând mesajele evanghelice legate de Naşterea lui Iisus Hristos pe care le conţineau, înlocuindu-le cu texte lacrimogene despre părinţi frustraţi, abandonaţi sau care ne abandonează, tocmai în preajma marii sărbători a Crăciunului. Hai să ne regăsim, fraţilor, şi să respirăm în spiritul marii sărbători a Naşterii Domnului! Sfânta Tradiţie, ţinerea de minte a Bisericii Biserica a mărturisit dintotdeauna valoarea Sfintei Tradiţii, sau a Sfintei Predanii, ca fiind însăşi ţinerea de minte vie a Bisericii, viaţa Bisericii în totalitatea ei, permanentizarea dialogului Bisericii cu Hristos. Sfânta Scriptură, a cărei literă o descoperim atât de original şi frumos transpusă în tradiţiile autentice, colindele şi obiceiurile românilor, se cere înţeleasă şi preţuită asemenea Tradiţiei neschimbate ce vine de la Sfinţii Apostoli. Sfânta Tradiţie este permanentizarea transmiterii în Biserică a Mântuitorului Hristos revelat, întrupat, răstignit şi înviat. Numai prin Sfânta Tradiţie, conţinutul Scripturii este permanent viu, actual şi dinamic, în integralitatea lui, pentru toate generaţiile din istorie chemate la mântuire. "Tradiţia nu se poate schimba sau lepăda deoarece o schimbare a ei echivalează cu o ciuntire a Bisericii sau a Revelaţiei", spune într-un studiu părintele prof. dr. Constantin Leonte. Iată de ce a respecta şi a transmite tradiţia adevărată a poporului, astăzi, într-o lume secularizată, este o datorie în primul rând faţă de Biserică. Faţă de Mântuitorul Însuşi, pe Care trebuie să-L mărturisim, chiar cu riscul de a fi arătaţi cu degetul ca "năluci ale unei lumi ce a fost", despre care numai nebunia unor "troglodiţi" mai îndrăzneşte a pomeni ca despre un porumbel de ţărână care spintecă cerul secolului XXI, fâlfâind doar cu o aripă de argint.