„Când se termină drumul, vin şi bucuriile“

Ultimele zile ale călătoriei în Neamţ. Ultimele impresii din această expediţie duhovnicească, care merită făcută măcar o dată în viaţă. Pentru tineri, acest drum este unul iniţiatic, se lasă greu descoperit şi necesită multă răbdare şi efort. Este ca o pregătire pentru viaţă. Meritul celor trei deschizători de drumuri, Toader Ştefănoaia, Gică Stoica şi Petrea Bârsanu, este acela că în simplitatea inimii lor ştiu să îi apropie pe tineri de credinţă. Altfel, de unde sentimentul că fiecare intrare pe poarta mănăstirilor sau a schiturilor a fost ca o trecere în veşnicie?

Nu putem pleca de la Mănăstirea Horaiţa fără să luăm binecuvântare şi cum trezitul la ora 5:00 a devenit o obişnuinţă, până la ora 9:00 participăm la slujba care se ţine în paraclis. Cum ieşim pe poarta sihăstriei, oamenii se iau de vorbă, povestesc despre copii, despre oamenii din sat, despre cele sfinte, despre viaţă în general. Îşi pun gândurile în bună rânduială, se sfătuiesc, se încurajează reciproc. De atâţia ani de când le măsoară cu piciorul, de două ori pe an, cunosc drumurile ca în palmă. Recunosc urmele trecerii consătenilor după numele încrustate pe copaci, gest pe care îl imită şi nenea Petrea, care însemnează cu un cuţit o cruce pe o scoarţă tare de plop, cu speranţa că o va revedea la anul. Dintr-o poiană, la înălţime, drumul care desparte Târgul Neamţ de Piatra Neamţ se vede ca o râmă ondulată. Vârâtă în pădurile din apropierea muntelui Pietrosu, Mănăstirea Bisericani se ghiceşte după cupola care străluceşte la soare asemenea unui diamant. "Cum zicea Goethe? Să nu laşi să treacă o zi fără să auzi, să vezi sau să citeşti ceva frumos!", surprinde audienţa Gică Stoica, instalator de meserie. Trecem prin comuna Crăcăoani şi ţinem drumul de asfalt, circulat intens de maşini şi tiruri, până într-o altă comună din apropiere, Bălţăteşti. "Aici, într-un an, o gospodină ne-a dat plăcinte. Am trecut pe lângă casa ei cârd, eram multişori pe atunci, mirosea atât de frumos şi săraca femeie şi-a făcut pomană cu noi", îşi aminteşte nenea Toader, care apreciază şi acum gustul acelor plăcinte cu experienţa pe care o are ca bucătar recunoscut în satul natal. O viaţă a lucrat ca tehnician veterinar şi după ce a intrat la pensie face mâncare la nunţi, cumetrii, dar nu ia bani pentru hramuri, praznice, înmormântări, după cum l-a învăţat părintele Cleopa. "Măi, oameni buni, dacă dai o bucăţică, dă-o din suflet!", îndeamnă Petrea Bârsanu, şi dă ca exemplu bunătatea unui om, din satul Valea Seacă, care cobora de la stână şi singurul caş pe care îl avea l-a împărţit pelerinilor. "Cei care dau cu zgârcenie, mai ales când fac praznice şi se plâng de cheltuială, să fie siguri că toţi colacii lor sunt în coarnele lui Scaraoschi", adaugă nenea Gică. "Nu ai voie să deznădăjduieşti la nimic" Dintr-o vorbă în alta, ajungem la Mănăstirea Văratec, unde, după ce ne închinăm în toate cele trei biserici, suntem omeniţi într-una din căsuţele maicilor şi nu plecăm înainte de a primi pomană, "de sufletul maicii Elpidia". Nenea Toader nu poate să nu treacă şi pe la maica Emanuela, care a fost ani la rând gazdă primitoare pentru pelerinii din Mălini. La cei peste 80 de ani ai săi, lucidă, monahia mulţumeşte pentru vizită şi îl însoţeşte cu paşi mărunţi până la poartă. Înnoptăm la Agapia Nouă, unde poposim în gospodăria impecabilă a unor maici binevoitoare, bucuroase că pot găzdui oameni veniţi de la o distanţă atât de mare, pe jos, de dragul lui Dumnezeu. "Până să veniţi, la noi nu a plouat. Dumnezeu se îndură să ne dea ploaie datorită credinţei oamenilor, aşa cum sunteţi dumneavoastră", spune blânda maică Filofteia. Toader Ştefănoaia răspunde: "De-acuâ, nu mai avem mult. Eu am văzut în toţi ani ăştia, când se termină drumul, vin şi bucuriile." O atmosferă cu totul deosebită la Agapia. Slujbele sunt ca niciunde, pătrunse de taină mare, aerul cu o dulceaţă aparte (specific ţinutului Neamţului), iar maicile tot timpul răbdătoare şi senine fac şederea plăcută aici. La Vecernie, în biserică nu se poate arunca un bold. E ticsită de credincioşi veniţi din Suceava şi Bacău. Maria Creangă din satul băcăuan Frumoasa, o femeie trecută de 50 de ani, mărturiseşte entuziasmată: "Nu ai voie să deznădăjduieşti la nimic. Dacă tu posteşti şi te rogi, Dumnezeu te ajută. Asta trebuie să ştie oamenii, dar în zilele noastre s-a răcit credinţa... Pelerinajul e o trăire duhovnicească unică. Eu vin la mănăstirile din Neamţ de peste 20 de ani şi am simţit ajutorul mare al lui Dumnezeu şi al sfinţilor. Dacă ne rugăm, sfinţii ne ajută. Sunt mijlocitori la Dumnezeu pentru sufletele noastre. Şi primim ceea ce cerem." Sfaturi de viaţă A cincea zi de pelerinaj. Ne pornim în creierii dimineţii şi ajungem după vreo trei kilometri la Agapia Veche. Împăcaţi, ne adunăm forţele pentru un ultim tur susţinut, care să ne aducă înapoi la Mănăstirea Neamţ, unde a doua zi este praznicul Înălţării Domnului. Revedem frumoasele plaiuri nemţene, coborâm în Valea Secului, trecem iarăşi Ozana şi apoi prin satul Leghin. Locurile ne par atât de familiare, de parcă toate ar fi proprietatea noastră, iar noi nişte boieri care le străbatem nestingheriţi. "Of, Doamne, Doamne, mare eşti", oftează, din când în când, nenea Toader, pe măsură ce înaintăm. Vremea bună şi veselia ne ţin companie. Cei bătrâni dau sfaturi de viaţă celor tineri: "Copiii se fac la tinereţe, când pielea de pe picior e întinsă, nu zbârcită ca pruna uscată" sau "Dacă nu te duci trei duminici la rând la biserică, eşti şters din Cartea Vieţii". Alina, Teodora, Veronica, Alina şi Constantin dau din cap că aşa e şi îşi văd de discuţiile lor în continuare. "Înainte de a se mărita, cu toată ruşinea, le spun fetelor: "Veronică, Paraschivă, Teodoră, ştiţi care e rostul căsătoriei? Prima şi prima dată e naşterea de copii şi pe urmă celelalte - casă, maşină, lanţ la gât de aur, cum vreţi voi"", zice nenea Petrea, tată a nouă fete, care şi-ar fi dorit ca măcar una dintre ele să se călugărească. Fiecare pas ne apropie de sfârşitul călătoriei. O părere de rău ne încearcă pe toţi şi, culmea, deşi ar trebui să accelerăm, lungim paşii ca să prelungim bucuria acestor clipe. "Ce-a fost frumos s-a terminat" În jurul orei 17:00, ajungem la Mănăstirea Mare, în plină forfotă a pregătirilor pentru a doua zi. La sărbătoarea Înălţării Domnului, de hram, s-a adunat multă lume, însă dintre toţi mălinenii mi s-au părut cei mai frumoşi. Li se citea pe faţă o bucurie sănătoasă, luminoasă, adunată în atâtea zile de reculegere şi cercetare a sufletului. Ne-am despărţit în ajunul marelui praznic şi câţiva dintre ei s-au întors pe jos acasă. Aceşti oameni, pe cât de simpli, pe atât de minunaţi, naturali, alături de care simţi că reintri în normalul existenţei, mi-au lăsat amintiri pe care le voi preţui o viaţă. De la fereastra unui autocar îmi odihnesc privirea pe pădurile nesfârşite care se derulează ca într-un vis şi nu pot zâmbi când îmi amintesc vorbele şugubeţe ale lui Gică Stoica la despărţire: "Ce-a fost frumos s-a terminat. Vineri dimineaţa, nevestele or să spună: "V-aţi odihnit o săptămână, la treabă cu voi de-acum!"".