Cântați Domnului cei cuvioși ai Lui

Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Ediția a VI-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011, pp. 486-487

„Tânărul Nicolae (Sfântul Cuvios Nectarie Protopsaltul), fiind împodobit de Dumnezeu cu darul frumoasei cântări, a fost luat de mic la Episcopia din Huși ca să învețe muzica psaltică. Astfel, în puțină vreme a deprins așa de bine meșteșugul cântării bisericești, că pe toți protopsalții episcopiei i-a întrecut. Pe când era cântăreț la Biserica Adormirea Maicii Domnului din Galați, a auzit despre aceasta fratele său, Atanasie, din Mănăstirea Ciolanu. Deci, ca nu cumva tânărul nevoitor să apuce vreun drum rău, îndată Atanasie a încălecat pe cal, a venit la Galați și a zis fratelui său:
– Nu ești dumneata Nicolae Crețu din Huși?
– Ba da, îi răspunse tânărul.
– Apoi eu sunt fratele tău, Atanasie.
– Am auzit și eu că am un frate călugăr, dar nu-l cunoșteam.
– Eu sunt, i-a răspuns Părintele Atanasie. Vino cu mine la mănăstire!
Și îndată au plecat amândoi la Mănăstirea Ciolanu. Văzând starețul mănăstirii smerenia tânărului Nicolae și frumusețea cântării sale, l-a îmbrăcat în rasă și l-a pus să cânte la biserică. Apoi, sosind hramul Mănăstirii Căldărușani, a fost invitat și rasoforul Nicolae cu fratele său Atanasie de la Ciolanu. Deci, uimind pe toți cu glasul său și cu meșteșugul cântării, ieromonahul Macarie, dascălul de psaltichie de la Mitropolia din București, a voit să-l ia cu sine și să-l facă dascăl și protopsalt. Dar Părintele Atanasie și fratele său Nicolae, neiubind cinstea și slava acestei lumi, au lăsat toate și s-au dus la Sfântul Munte.

(...) La chilia Vigla de sub vârful Atonului, a petrecut Părintele Nectarie cu fratele său 16 ani în aspră nevoință, asemenea marilor sihaștri athoniți. Toată săptămâna o petrecea Cuviosul în rugăciune, neieșind din chilie, iar în duminici și sărbători venea la Schitul Prodromu, care pe atunci se zidea, și cânta la biserică ca un înger în trup. Se spunea iarăși despre dânsul că de la începutul Postului Mare nu mai ieșea din pustie până la Învierea Domnului, ci stătea la chilie în post și rugăciune, hrănindu-se numai cu bob muiat în aceste 40 de zile. Iar la Sfintele Paști veneau amândoi frații la Schitul Prodromu și se împărtășeau cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. Spuneau ucenicii lui că Părintele Nectarie, cât a stat în pustie, a dobândit de la Dumnezeu darul lacrimilor și al preasfintei rugăciuni a lui Iisus, care se săvârșește neîncetat cu mintea și cu inima. Dar despre această tainică lucrare bătrânul niciodată nu vorbea. Tot acolo în pustie a deprins Cuviosul Nectarie în chip desăvârșit meșteșugul cântării psaltice. Fiind înzestrat de Dumnezeu cu glas îngeresc și învățând bine limba greacă, cânta așa de minunat, cum nu mai cânta alt călugăr în tot Sfântul Munte. De aceea călugării athoniți îl numeau al doilea Cucuzel, alții îi spuneau Privighetoarea Sfântului Munte, iar călugării români îl numeau Privighetoarea Moldovei.” 

(Cuvinte ale sfinților români, pr. Narcis Stupcanu)