Caracterul sacramental al icoanei

Pentru Sfântul Ioan Damaschinul, icoana este o taină, nu prin manifestare divină, ci prin prezenţa divină. Considerând întregul ei loc şi rol liturgic, prezenţa şi participarea ei în epicleza Bisericii, în ceea ce ea reprezintă, icoana primeşte harul Sfântului Duh. De asemenea, precum venerarea icoanei nu merge la obiectul material ci la persoana zugrăvită pe el, tot aşa harul Sfântului Duh care a locuit în viaţa acelei sfinte persoane rămâne şi în existenţa ei spirituală.

Pentru că icoana este un mijloc de comuniune în Biserică între acea persoană şi noi, ea îşi trage puterea din puterea acelor persoane gata de comuniune. Sfântul Ioan Damaschinul spune iarăşi că "în timpul vieţii lor, sfinţii au fost umpluţi de Duhul Sfânt; după moartea lor, de asemenea, harul Sfântului Duh sălăşluieşte în sufletele lor şi în trupurile lor în morminte, precum şi în formele lor din icoane, nu în esenţă, ci în har şi energie." Fiind înţeleasă ca sfântă şi binecuvântată, icoana mă primeşte în spaţiul ei spiritual şi mă împărtăşesc de binecuvântarea ei şi astfel ea mă binecuvântează. Există o reciprocitate între mine şi icoană, deoarece eu merg în spaţiul ei spiritual, dar îi şi ofer un loc în inima mea. Această dialectică a reciprocităţii locului spiritual mă angajează în dinamica unui proces mântuitor de dăruire - primire. In acest context, primirea însăşi este înţeleasă ca o deschidere spre altul, ca autodăruire, iar dăruirea este înţeleasă ca primire a celuilalt în atenţia şi preocuparea mea, în spaţiul meu interior. Această cale a dublei slujiri duce spre Impărăţie. Aşadar, ca transmiţătoare de har, icoana este văzută ca fiind binecuvântată şi sfinţită de Duhul Sfânt la rugăciunile Bisericii prin credinţa poporului lui Dumnezeu. În acest sens, icoana este într-adevăr o problemă de credinţă, iar credinţa reală este lucrătoare, făcătoare de minuni. Într-adevăr, iarăşi zicând, noi credem ceea ce vrem să credem, dar ceea ce credem aceea devenim. Este întocmai ca în proverbul "omul este ceea ce mănâncă", interpretat de A. Schmeman în sens euharisic (For the Life of the World). Icoana are un rol sacramental pentru că ea introduce pe credincios în viaţa spiritului Cu alte cuvinte, dacă Sfânta Împărtăşanie devine pentru mine pe atât de necesară sufletului pe cât mâncarea e necesară trupului, atunci voi deveni o fiinţă euharistică, pentru că cel ce mănâncă euharistie devine euharistie. În tradiţia Bisericii, icoana are un rol sacramental pentru că ea introduce pe credincios în viaţa spiritului. Când ea face minuni, ele nu trebuiesc explicate ci acceptate în credinţă, chiar dacă, după C.G. Jung, poate exista o explicaţie logică şi pentru minuni. Imaginea, spune el, face apel la lucrul care este raţiunea sa de a fi, la lucrul spre care ea aspiră şi astfel, într-un sens, imaginea atrage evenimentul. Prototipul icoanei este Hristos Fiind investită în direcţia unui eveniment divin, icoana este rugăciune, deoarece aceasta este ceea ce fac eu în rugăciune: mă investesc în direcţia lui Dumnezeu ca să­L las pe Dumnezeu, să-I cer să intervină în viaţa mea în mod transfigurant. În acest context, icoana devine, de asemenea, un mijlocitor între mine şi Dumnezeu. În viaţa noastră, pentru tot felul de probleme, folosim intermediari; şi aici la fel: pentru a fi în contact cu Dumnezeu în vederea sfinţirii avem nevoie de ceva, cineva care să faciliteze lucarea. Precum sunt mijlocitoare cuvintele, aşa sunt icoanele. Ceea ce este cuvântul pentru auz, aceea este icoana pentru văz, spun şi Sfântul Vasile cel Mare, şi Sfântul Ioan Damaschinul. Cum prototipul icoanei este Hristos, icoana este un mijlocitor, o cale ce ne ajută să-L urmăm pe Hristos şi, prin şi în Hristos, să fim în comuniune cu Dumnezeu. Icoana mă împinge spre Hristos, spre lumină. Având harul Sf. Duh, icoana mă luminează şi mă ajută să-mi transform viaţa în lumină, să transform materia în lumină, aşa cum şi cuvintele pot să o facă deoarece "le juste langaje est le seul capable de transfigurer la matičre, de la convertir en lumičre." Acest lucru este posibil pentru că "la chair attend la fécondation de lâEsprit, la transfiguration", şi pentru că nu există contradicţie la acest nivel între materie şi spirit. Permeabilitatea materiei faţă de Spirit este revelată în însuşi actul creaţiei când materia a apărut la puterea Cuvântului lui Dumnezeu. Acelaşi Cuvânt al lui Dumnezeu a lucrat minuni în Iisus Hristos şi prin faptele Apostolilor şi în continuare lucrează în Biserică. Cuvântul lucrează. Dar trebuie să fie cuvântul potrivit, limbajul adecvat. Iar Biserica depune mărturie despre puterea cuvântului manifestat în vindecări şi alte minuni ce au loc în viaţa credincioşilor ei. Iar icoana, imaginea, este complementară cuvântului. Prin prezenţa lor plină de putere, icoanele indică prioritatea spiritului faţă de materie, apartenenţa lor la domeniul spiritului mai mult decât la cel pământesc. Cum Dean McKenzie remarcă, acest fapt este reprezentat iconografic în aceea că sfinţii de pe icoane nu au umbre. Natura nu numai că permite să fie pătrunsă de harul deificator, dar aşteaptă cu nerăbdare să fie transfigurată şi restaurată la starea de început şi scopul ei iniţial, acelea de a fi purtătoare de spirit, de a fi capabilă să exprime comuniunea cu Creatorul în bucurie doxologică. Sf. Grigore de Nissa a insistat în lucrările sale asupra puterii spiritului asupra materiei. Materia nu poate rezista puterii lui Dumnezeu. Elementele materiei au apărut din nimic şi au fost puse împreună prin puterea divină. Ele au forma, modul de a fi, legătura între ele, prin puterea lui Dumnezeu. Deci, conclude Sfântul Grigore, "când puterea lui Dumnezeu transformă substanţa unui lucru întru ceea ce puterea divină voieşte şi produce o realitate ce este consubstanţială mutaţiei efectuate." În acest fel, explicând legătura dintre materie şi spirit, Sfântul Grigore de Nissa vorbeşte în profunzime şi despre transformarea elementelor euharistice în trupul şi sângele Domnului. El spune că materia însăşi este de natură schimbătoare pentru că e bazată pe alterare, există în baza unei permanente alterări. Venirea din nefiinţă întru fiinţă e alterare, trecere făcută posibilă prin puterea lui Dumnezeu. Aşadar caracterul sacramental al icoanei în realitatea ei completă, cum este ea venerată în Biserică, este întemeiat pe înţelegerea specială că Sfântul Duh este prezent în viaţa Bisericii şi lucrează activ. Dimensiunea eshatologică a icoanei Fiind o prefigurare profetică a Împărăţiei, icoana apare de asemenea ca o revelaţie a sfârşitului lumii pentru care ne şi pregăteşte. Ea face acel sfârşit transparent pentru a ne pregăti mai bine. Mergem spre sfârşit cu întreaga istorie în noi. La acest nivel, icoana este imaginea sinelui nostru autentic proiectat spre viitor, este o perspectivă ce vine dintr-o retrospectivă ce a creat ceva în noi. Icoana vine la noi prin ceea ce ne-a pătruns din generaţie în generaţie în timpul ce a trecut, deoarece în adâncul fiinţei noastre zace un întreg tezaur existenţial al trecutului. Caracterul eshatologic al icoanei creează legătura între ce a fost şi ce va fi la nivelul lui cum şi al lui acum; acesta este nivelul la care apar gustul, culoarea, pesonalitatea, principiile de viaţă. Totuşi, acum-ul este timpul lui Dumnezeu. Aşadar icoana ne atenţionează că trăim în timpul lui Dumnezeu, ce transcende limitele noastre temporale. Si pentru că trăim în acum ca timp al lui Dumnezeu, prezentul permanent, cum zice Sfântul Grigore de Nissa, problema lui cum devine actuală şi urgentă. O soluţie importantă la chestiunea lui cum rezidă în sensul comuniunii din icoane căci ele "nous font entrer en communion avec des présences personnelles devenues transparents ŕ la gloire eschatologique." Un alt răspuns la cum ni-l dă perspectiva de viitor a fiecărei acţiuni din viaţa noastră, a fiecărui cuvânt, pentru că fiecare cuvânt va fi reamintit în ziua judecăţii (Matei 12:36); sau cum se exprimă H. Nouwen: "Dacă un cuvânt va aduce roade, trebuie rostit dinspre lumea viitoare înspre cea prezentă." Icoana semnifică întâlnirea dintre om şi Dumnezeu, dintre timp şi eternitate Icoana vine din trecut, ia ceva din noi înşine şi merge spre viitor. În aspectul ei istoric ea este un receptacol al comuniunii credincioşilor prin secole până la întâlnirea din ultima zi cu Hristos a cărui icoană noi suntem. Această întâlnire se referă la atracţia naturală a icoanei de către Icoană, a chipului de către Chip, căci, aşa cum descrie şi Paul Evdokimov, în dimensiunea ei eshatologică icoana semnifică întâlnirea dintre om şi Dumnezeu, dintre timp şi eternitate. Ea aduce eternitatea în timp şi plasează timpul în veşnicie, amintind că omul este chemat să fie în acelaşi timp cetăţean a două lumi - a timpului şi a eternităţii, după expresia Sfântul Ioan Gură de Aur. Icoana de asemenea reaminteşte că cei ce trăiesc aici ar trebui să trăiască ca şi cum ar trăi dincolo, în prezenţa permanentă a lui Dumnezeu în Împărăţie. Aceasta este tensiunea dinamică şi creatoare în care icoana ne plasează. Asta face ca omul să trăiască cu faţa spre Parusie, ca şi cum aceasta a şi venit dar încă vine. Icoana ajută pe oameni "să se plaseze deja în interiorul Parusiei ca îngeri ai mântuirii şi să înţeleagă cum Cel care este mereu prezent este mereu venind", cum frumos explică Sf. Grigore de Nissa.