Cărările sufletului în tradiţia populară românească

De cele mai multe ori, intervenţiile noastre se opresc asupra unor lucrări istorice sau teologice, din care conturăm perspectiva istorică bisericească. Iată că în ediţia de faţă ne-am oprit asupra unui volum care ne vorbeşte de omul înainte şi după moarte aşa cum se regăseşte în tradiţia populară românească. Desigur că, printr-o abordare din perspectivă teologică, această tradiţie ar putea fi văzută prin filtrul dogmatic şi moral al Bisericii. Însă ne propunem să rămânem în graniţele etnografiei româneşti ca element de bază a identităţii unui popor din spaţiul carpato-danubiano-pontic. Volumul este alcătuit de etnograful Ion Ghinoiu, care, desigur, nu mai are nevoie de nici o prezentare. Conţinutul lucrării este împărţit în două registre, numite sugestiv „drumurile de aici“ şi „drumurile de dincolo“. În partea dedicată sufletului pe pământ, autorul vorbeşte în 11 capitole despre: „Per pedes apostolorum“, „Toate drumurile duc la Roma“, „Drumurile bejeniei“, „Sfară-n ţară“, „Răvaşe prin oraşe“, „Dunăre, Dunăre, drum fără pulbere“, „Drumul naşte târgul“, „Drumurile oilor“, „Drumurile sării“, „Drumurile pâinii“, „Drumul capăt n-are“. Despre nemurirea sufletului, după părăsirea trupului, autorul aduce o serie de detalii specifice tradiţiei populare româneşti, prin care nu face decât să ne introducă în tradiţiile şi obiceiurile legate de cei morţi. În alte 11 capitole, Ion Ghinoiu abordează problema vieţii după moarte, ilustrând cu exemple de la popoarele primitive, de la Sfânta Scriptură şi până la obiceiurile poporului din spaţiul carpato-danubian. Autorul realizează o frescă despre locul sufletului, drumul acestuia de la preexistenţă la existenţă, cu ale sale particularităţi precreştine, riturile specifice naşterii şi cartea românească a morţilor. În acest ultim capitol, autorul ne arată cum clopotul este „instrumentul metalic a cărui limbă imită glasul divinităţii, mângâie şi cheamă credincioşii la închinăciune, alungă şi îndepărtează duhurile malefice ale naturii“ sau cum bocetul este „o manifestare individuală a durerii şi a suferinţei generate de moartea fiinţei dragi prin gesturi şi cuvinte de disperare şi de deznădejde“. Cuprinsul lucrării continuă cu: „Panteonul morţii“, „Pregătiri pentru moarte“, „Pregătirea călătorului de drum“, „Ospăţul funerar“, „Petrecutul mortului“ şi „Adăposturile postume“. Ce ne-a atras atenţia a fost capitolul dedicat pregătirii defunctului şi a petrecerii sale către îngropăciune. Ion Ghinoiu aduce în atenţia cititorului o serie de detalii despre îmbăierea trupului, a cărei apă „are calităţi fertilizatoare“ şi se aruncă la rădăcina unui pom. Apoi, trupul este îmbrăcat cu haine pregătite din timp şi primeşte bănuţi pentru plata vămilor. Pentru întregirea tabloului, Ghinoiu apelează la însemnările unui călător străin care în secolul al XIX-lea arăta cum, către locul de îngropăciune, „întâi merg prapurii şi crucile, apoi pomenile şi coliva, preoţii şi, în sfârşit, năsălia cu mortul după care se ţin rudeniile şi petrecătorii. Drumul spre cimitir este întrerupt de 9, 12 sau 24 de odihne, stări, popasuri, obligatoriu la răscruci, poduri şi podeţe, fântâni. Numărul odihnelor mortului însoţit de convoiul funerar în timpul înmormântării corespunde cu numărul vămilor ce le va trece singur după înmormântare. La aceste opriri se prohodeşte mortul şi i se plătesc vămile, în special monede aruncate peste sicriu sau peste cap“. Acestea sunt numai câteva aspecte din tradiţia populară sintetizate de cercetătorul român Ion Ghinoiu, în a sa carte dedicată cărărilor sufletului înainte şi după moarte. Am putea spune, fără teama de a greşi, că este şi o istorie a românilor în viziune etnografică, pe care astăzi o pierdem tot mai mult.