Carol Davila, un mentor al medicinei din România

Medicul şi farmacistul român de origine franceză Carol Davila (Carlos Antonio Francesco DâAvila) s-a născut în Italia, în anul 1828. La vârsta de 25 de ani, după ce absolvă Facultatea de Medicină din Paris, vine în România, invitat de domnitorul Barbu Ştirbei, pentru a conduce operaţiunea de organizare a serviciului militar. Însă vizita de lucru preconizată a avea durata de trei ani se prelungeşte pe întreaga durată a vieţii acestui mare om.

Davila a organizat serviciul de ambulanţe, care a activat în Primul Război Mondial, a înfiinţat o şcoală de felceri şi una de chirurgi, care se va transforma în "Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie". A fost profesor de chimie la Universitatea din Bucureşti, a fost ridicat la rangul de general, era pretutindeni, după cum spunea Principele Carol într-o telegramă: "Davila e pretutindeni unde e nevoie de el". A fost el însuşi suferind, nu în ultimul rând din pricina dăruirii sale de a merge personal în inspecţii. A avut un reumatism care i-a adus pareza unui braţ, a suferit de tifos contractat în închisoarea de la Telega, pe când îngrijea soldaţi şi deţinuţi, iar în Războiul de Independenţă a făcut un antrax infecţios, iar sciatica l-a făcut să umble în baston. Personalitatea lui însă impunea, trezea deopotrivă respect şi invidie, fiind şi vorbit de rău pentru o pretinsă slugărnicie, cum era catalogată atitudinea lui diplomată prin care îşi atingea scopurile medicale şi prin care a făcut atâtea reforme în România, care l-a recunoscut drept cetăţean şi mentor al învăţământului medical românesc.