Casa de lângă Prut a Cuvioasei Parascheva

Octombrie e, în Moldova, o sărbătoare în sine, un timp al liniștirii și al celebrării ocrotitoarei acestei regiuni. Bucuria e prezentă nu doar în Iași, oraș care devine, în jurul datei de 14 octombrie, un epicentru al pelerinilor de pretutindeni, ci și în parohiile moldovenești care poartă hramul Sfintei Parascheva. Un astfel de loc special este și biserica veche a orașului Ștefănești, singura de pe toată Valea Prutului închinată Cuvioasei.

Nu cred să fie tărâm mai potrivit să poți înțelege pe de-a-ntregul frumusețea miezului de toamnă decât parcurgând drumul ce leagă Iașii de nordul Botoșanilor, pe Valea Prutului. Șoseaua-și azvârle kilometrii peste câmpuri fără de capăt, însoțindu-se numai cu apele râului, lăsându-ți răgaz să poți admira în voie azurul oglindit în unde, galbenul blând risipit pe coclauri, să asculți cântecul foșnitor al porumbiștilor rămase încă neculese. E un fel de capăt de lume prin care doar Prutul, cu apele lui ostenite, și drumul acesta vechi, pe care odinioară se făcea tot negoțul Moldovei, cu mărfuri ce veneau de la Hotin și ajungeau până la Galați, trec și astăzi. Ici-colea, sate care-și răsfiră, la șosea, câteva case, apoi alte câmpuri al căror orizont fuge mereu, ca într-un joc al nălucirilor. Aproape de micul târg al Ștefăneștilor, așezările se înșiră ceva mai compact, iar de la Bădiuți, acum cartier al orașului, numai câțiva kilometri mai despart călătoria de destinația finală - Biserica „Cuvioasa Paraschiva”.

Construită în Mahala, cum i se spune astăzi părții celei mai vechi a Ștefăneștilor, în secolul al XVII-lea în actuala formă, monumentala biserică de piatră e un statornic străjer al hotarelor. Din turnul-clopotniță, înălțat deasupra pridvorului în vremea vistiernicului Constantin Paladi, privirea poate cuprinde, roată, zările, fără opreliști. Se văd casele pitice ale marginii de târg, satele aruncate mai departe, la orizont, lucirile furișe ale Prutului, iar dincolo de șerpuirile lui, satele românești de pe celălalt mal. A fost și rămâne, de bună seamă, un fel de carte de istorie a acestui târg și prima biserică a Ștefăneștilor.

În jur, liniștea e întreruptă, în răstimpuri, de vocile oamenilor care lucrează la noul gard al bisericii, căci parohia e în plină pregătire pentru hram. Până la sărbătoarea Sfintei Parascheva toate trebuie să fie puse în bună rânduială. Soarele toamnei se strecoară molatic printre frunzele nucilor ce încă nu se dau desprinse, învelind în lumină cimitirul din jur.

Monument arhitectural de mare valoare

Deși anii și-au așezat povara și tristețile pe zidurile sale, lăcaşul stă zdravăn în picioare, spunând și astăzi povestea epocii din care vine. E singura biserică de o asemenea valoare arhitecturală de pe lungul drum ce vine de la Iași și înaintează spre capătul de nord al Botoșanilor și unica așezată sub ocrotirea Cuvioasei de pe toată Valea Prutului. Înscrisă pe lista monumentelor istorice de interes local din județul Botoșani, e vizitată cu totul și cu totul întâmplător, numai de aceia ce se nimeresc să ajungă prin acest atât de îndepărtat colț de țară.

Lăcașul e impresionant, monumentalitatea e cuvântul care-l definește. Zidurile solide, de peste doi metri lățime, sunt ca niște tulpini ale trăiniciei. „Eu sunt de 20 de ani paroh aici”, îmi spune părintele Zamfir Haraga, în vreme ce intrăm pe ușa scundă. „Ne străduim după puteri să o păstrăm. I-am refăcut acoperișul, asta e cea mai mare mulțumire a noastră, căci altfel am fi pierdut-o”, spune parohul. Într-adevăr, proiectul de refacere a acoperișului, costisitor și migălos, dar atât de util, a însemnat salvarea acestui monument, după ce o furtună puternică a smuls cu totul învelitoarea de tablă, lăsând zidurile fără protecția atât de necesară. „Era o tablă ușoară, de aluminiu, și nu a rezistat, mai ales că biserica este atât de înaltă. Primăria m-a ajutat cu banii pentru proiect, apoi am primit finanțare de la guvern în regim de urgenţă. Acum mă străduiesc să prind și un proiect pentru restaurarea zidurilor exterioare. Estimările de până acum arată că ar costa peste 500 de milioane de lei. Cu ajutorul lui Dumnezeu, sper să reușim să o reparăm și pe dinafară”, îmi explică părintele.

Silueta impunătoare a bisericii, zidurile groase și înalte, decorate, în registrele superioare, cu ocnițe și motivul dinților de fierăstrău, ferestrele cu arcadă, toate laolaltă întregesc armonia arhitecturală a monumentului.

Patrimoniul de interior

Înăuntru, pacea însăși pare că și-a făcut sălaș. Luminile pătrund tainic prin cele două ferestre, dezvăluind ochiului, în măsura cea mai potrivită, contururile unuia dintre cele mai frumoase interioare de biserici din Moldova. Peretele despărțitor dintre naos și pronaos, grațios și masiv deopotrivă, uluiește prin ingeniozitatea cu care a fost construit - un portal în stil gotic, încadrat într-un chenar dreptunghiular.

Sistemul de boltire impresionează și amplifică ideea de monumentalitate, fiind asemănător celor ale vechilor mănăstiri moldave.

Catapeteasma face parte din zestrea foarte veche a lăcașului și este, de asemenea, de o frumusețe aparte. Construită pe suport de lemn și decorată cu motive vegetale realizate din ipsos, păstrează icoane de mare valoare. Icoana hramului, înfățișând-o pe Sfânta Cuvioasă Parascheva, impresionează prin forța de expresie, fiind una dintre reprezentările picturale inedite, mai puțin întâlnite, ale ocrotitoarei Moldovei. O altă reprezentare iconografică rară din patrimoniul acestei biserici este cea a Sfântului Ioan Botezătorul. 

O istorie ce se întinde pe mai bine de cinci veacuri

Rezultatele săpăturilor arheologice realizate sub coordonarea cercetătorului ieșean Costică Asăvoaie arată că biserica a fost ridicată pe locul uneia mai vechi, cel mai probabil de secol XVI, cele mai vechi morminte descoperite în cimitirul din jur datând din acea perioadă. În forma actuală, biserica se păstrează de la 1640, de când există și prima atestare scriptică a sa. A suferit din nou o refacere la 1795, după stricăciunile provocate de Războiul ruso-turc din anii 1768-1774, pe cheltuiala boierului Constantin Paladi (hatman, însărcinat de domn cu comanda întregii oştiri, având în acelaşi timp şi funcţia de pârcălab şi portar al Sucevei şi mare spătar - n.r.), proprietar al moșiei Ștefăneștilor. Tot atunci și tot boierul Paladi a dispus și construirea turnului clopotniță deasupra pridvorului. O altă reparație majoră a suferit biserica și la 1828. Pisania de pe zidul bisericii povestește despre reparația de la 1794: „Această sf(â)ntă besearică ce să numește hramul Prepadoamna Parascheva fiind veache și stricată și rămăind toată moșie tărgului Ștefăneștii supt stăpănire dum[nealui] Costandin Păladi vel vo[rnic], au binevoit de au merimetisito cu toată cheltuiala dum[nealui] toată pe dinlăuntru căt și pe dinafară în zilele preînălțatului domn Miha[i]l Costand[in] Suțu V[oe]vod. Vechil lucrului au fost Ștefan Stărce și calfă Sandul 1794 iun”.

Tradiția locală atribuie prima biserică, cea pe ale cărei temelii s-ar fi ridicat actuala biserică, însuși voievodului Ștefan cel Mare, care a zidit-o spre a mulțumi lui Dumnezeu după reușita într-o luptă cu tătarii, la Ștefănești, pe Prut. Legendele spun chiar că de sub Biserica „Cuvioasa Paraschiva” voievodul ar fi construit un tunel „suficient de larg și de înalt ca să poate fi străbătut călare”, care ducea până în satul Lehnești, din apropiere, unde se aflau hergheliile domnești. Acest sat a dispărut, în 1975, sub apele Prutului, zăgăzuite în lacul de acumulare de la Stânca -Costești. Legenda aceasta are, totuși, un miez de adevăr pentru că, așa cum povestește și părintele Haraga, în timpul săpăturilor arheologice, „s-a găsit o ocniță din care pornesc trei tuneluri - unul ajunge spre baraj, la Stânca Doamnei, iar două duc undeva spre centrul orașului”. De asemenea, în primul studiu despre această biserică, publicat în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice din 1926, analizând distribuția contraforților lăcașului, istoricul de artă Gheorghe Balș susținea că biserica veche de la Ștefănești ar fi putut fi construită în ultimii ani de domnie ai lui Ștefan cel Mare, după un plan asemănător celui al bisericii Mănăstirii Dobrovăț sau al bisericii de la Volovăț.

Casa Cuvioasei, comoara orașului de pe Prut

„Cred că Dumnezeu a vrut să vin aici. M-am atașat de biserică și de oameni, care sunt pașnici, cuminți. Viața e destul de grea, locuri de muncă nu există. Orașul e îmbătrânit. Când am venit, aveam 400 de familii în parohie; acum am 200. Dar nu toate sunt familii, sunt mulți văduvi și văduve. Mai avem în parohie doar opt familii de tineri. Toți au plecat, pentru că n-au unde lucra și nu pot sta la nesfârșit pe spinarea părinților. Aici, doar agricultură și un pic de pește de la Prut, așa, pentru subzistență”, povestește părintele Zamfir Haraga. Tabloul sumar pe care l-a descris parohul se vede cu ochiul liber în zonă, căci, deși e oraș, Ștefăneștiul nu are nici puterea economică, nici energia socială necesare pentru a se dezvolta. Sărăcia și lipsa unei perspective i-au mânat pe tineri spre o viață mai bună. Acasă au rămas bătrânii și cei care n-au avut curajul să plece. Ei sunt cei care țin încă viu acest spațiu. Și tot prin statornica lor grijă și dragoste, generațiile următoare se vor putea bucura de biserica-monument istoric, închinată Cuvioasei, cea mai de preț moștenire a îndepărtatului oraș de pe Prut.