Casa Mariei Plopeanu, un muzeu al portului popular

Casa Mariei Plopeanu din comuna Coșești, satul Leicești, județul Argeș, este un muzeu viu al tradiției, culturii și frumuseții românești. Cusutul iei este o artă și nu oricine poate să o abordeze. Maria Plopeanu este unul dintre artiștii noștri tradiționali de la care oricând putem învăța lecția respectului și a muncii, redate pe o ie viu colorată, cu motive muntenești.

Femeia, la cei 68 de ani ai săi, mamă a cinci copii, bunică de șase nepoți și străbunica unei fetițe de puțin peste un an, își petrece viața lucrând costume populare. Este o enciclopedie de întâmplări și povești de la care am aflat cât de important este portul tradițional. Nu ratează nici un târg la care își poate expune operele de artă. Doar unele piese sunt pentru vânzare, altele fac parte din familie și nu ar renunța niciodată la ele, însă le expune și pe acestea, ca dovadă a identității sale.

A învățat să coasă la numai șapte ani, când mama sa, croitoreasă de meserie, i-a pus pentru prima dată acul și ața în mână. Îi strălucesc ochii când vorbește despre perioada copilăriei. Își amintește cu drag de faptul că împreună cu sora sa au moștenit-o pe mamă, iar fratele „pricepe” tot ce a știut tatăl său. Recunoaște faptul că a ajutat-o foarte mult în continuitatea acestui meșteșug chiar rămânerea în sânul familiei, la sat. Și-a învățat la rândul său cele trei fete să coasă, chiar dacă fiicele au urmat alte profesii. Așa, spune Maria, este susținută de întreaga familie, inclusiv de ginerii, care la început s-au arătat neîncrezători în potențialul soacrei lor de a valorifica bluzele cusute cu multă trudă. Spune cu mândrie că participă la târguri în străinătate și este fericită că le poate arăta altor popoare ce înseamnă dragostea de lucru și de port.

După ce și-a convins copiii, nepoții și strănepoții că portul tradițional este mai mult decât o bucată de pânză demnă de purtat, munteanca speră acum să convingă lumea întreagă de importanța identității noastre, prin arta de a crea costume populare. De multe ori, Maria adoarme printre iile și fotele pe care le coase și le păstrează cu multă atenție, vorbește cu ele ca și cum ar fi vii și le-a alocat un spațiu generos în propria casă, o cameră în care găsim zeci de astfel de creații.

Costume populare moștenite versus costume tradiționale creație proprie

Maria se uită în jur și șoptește cu un fel de sfială, ca și cum ar ține un mare secret. „Vedeți bluza asta de pe mine? Este legată de suflet. Mama mea nu doar a cusut, a și țesut. Ia de pe mine este țesută în război, aleasă cu vergica. La noi așa se lucra, se alegea pe deget cu vergica și uitați! Iese o minune. Aveam eu vreo 12-13 ani, deci are vreo cincizeci și ceva de ani. O port cu drag că este lucrată de mama mea!” Lacrimile îi plutesc în ochi și stau să curgă. Le stăpânește cu mare greutate, dar povestește mai departe. Parcă ar fi o stâncă peste care au trecut multe șuvoaie, însă n-au reușit să o clintească din locul ei.

Nu e ușor să deții un astfel de muzeu, plin mai ales cu bluze alese: „Când spăl eu vreo 50-60 de iișoare se uită vecinii în curte la mine și mă întreabă: dar cum reușești? Și mulțumită lui Dumnezeu, purtând dragostea lor, reușesc”.

Pânza din care sunt făcute iile este și ea una specială, este pânză din lada mamei, de ani de zile, pânză lucrată manual, așa cum o făceau bunicii noștri. Nu lipsesc maramele, făcute din borangic. Au și ele o istorie aparte. „Este marama musceleană. Cât am fost copii, am crescut viermi de mătase, în schimb ni se oferea borangic. La Câmpulung Muscel s-a lucrat marama musceleană, dar am altele noi, lucrate în Vâlcea, de o familie ai cărei membri sunt meșteri populari și cresc viermii de mătase, tot ei extrag firul și îl țes.”

Maria Plopeanu își îndreaptă pașii către un costum vechi și își împreunează mâinile pentru a spune o altă istorioară. Vorbește înviorată despre colecția de 30 de costume autentice. Dintre piesele vechi mângâie părintește o fotă. Ne spune că are peste 200 de ani, a fost atestată la Muzeul Golești și este lucrată cu fir de aur și argint. Le păstrează cu sfințenie în propriul dormitor. Are și alte ii mai vechi: „Aceasta e foarte veche. O am de la mama mea, cu ea s-a îmbrăcat mireasă. E de la bunica dânsei. Eu aceste piese le păstrez ca pe propriul suflet. În timpul cât își lucra mireasa ia și era logodită, logodna la noi era mai lungă, mireasa lucra și ia mirelui. E lucrată în bride, peste ac, iar în continuare este lucrată cu fir de mătase, foarte subțire. Dura o jumătate de an. O începea la Crăciun și o termina la Paști.”

A adunat material de la bunici, părinți și mătuși. Una dintre rude, care a trăit 101 ani, i-a donat toate costumele vechi. Ele fac o parte bună din colecție. „Am lucrat foarte mult și pentru copiii mei. Am toate hăinuțele lor lucrate acasă. Nu sunt de vânzare”, spune Maria. După asta, cu o siguranță absolut covârșitoare, adaugă faptul că „îți trebuie dragoste pentru absolut tot ce faci și multă voință”. Se inspiră din fiecare zi, din flori, din emoții.

Sfatul pe care Maria l-ar da tinerilor de astăzi este că viața trebuie iubită, iar din viață trebuie să iei numai ce este frumos. „Pentru a înțelege și urma acest meșteșug trebuie început cu lucrul mărunt, apoi își vor da seama că se poate și se vor îndrăgosti de arta cusutului și de portul nostru tradițional.”