Căsuța meșteșugurilor de la Adâncata

La mai puțin de 10 kilometri de târgul Sucevei, într-o comună deloc ferită de influențele traiului citadin, a fost readusă la viață industria casnică femeiască, așa cum se practica până în urmă cu jumătate de veac în orice gospodărie din sat. Totul grație parohului Pascal Mitu, care a obținut o finanțare nerambursabilă de 200.000 de euro pentru înființarea și punerea pe picioare a unui atelier de meșteșuguri.

Am poposit la Adâncata în plină iarnă de februarie, când omătul nu-i nici prea moa­le, nici prea oțărât. Numai așezat cu tragere de inimă pe ulițe și peste cușmele caselor, pe coastele grădinilor și pe dealuri. Ici-colo, în albeața asta fără de hotar, se văd ferestrele gospodăriilor ca niște ochi larg deschiși. Fumul iese cu nemiluita din coșuri, dese­nând suișuri încrețite către pânza deasă a cerului. Sus, pe deal, bisericuței de lemn a satului, închinată Sfântului Dimitrie, i se zăresc doar contururile îngroșate la colțuri de vreo bârnă rămasă neatinsă de minunea iernii.

Peste drum, o căsuță de bârne îmblânzește locul, într-o smerită frățietate cu bisericuța. Alăturea, în același duh al rădăcinilor și neuitării, o altă căsuță, mai nouă, mai oacheșă, dar înfru­musețată de aceeași delicatețe a lemnului lucrat cu grijă - Atelierul meșteșugăresc al parohiei. Aici, de aproape un an și jumătate, cinci meșterițe bunici, alături de alte tinere meșterițe, reînvie îndeletnicirile de odinioară ale femeilor de la Adâncata: lucrează la stative, țesând brâie, preșuri de codițe, țoale de lână, carpete, fac trăistuțe, cos și croiesc piese din portul național, lucrează și cos curele late pentru costumele bărbătești.

Așa se face că acum, la mai puțin de 10 kilometri de târgul Sucevei, într-o comună deloc ferită de influențele moderne ale traiului citadin, a fost readusă la viață industria casnică femeiască, așa cum se practica până în urmă cu jumătate de veac în orice gospodărie din sat.

Totul grație parohului Pascal Mitu care, cu perseverență și hotărâre, a biruit zăbavnicul test al birocrației proiectelor europene, obținând o finanțare nerambursabilă de 200.000 de euro pentru înființarea și punerea pe picioare a atelierului. Apoi le-a convins pe bătrânele satului, cele care știau bine rânduiala vechilor îndeletniciri, să le învețe pe femeile mai tinere cum se țese, cum se croiesc cămășile, cum se cos. Acum, atelierul are opt angajate permanent, iar bunicile și-au făcut cu brio datoria față de mai tinerele ucenice.

„Acum 20 de ani, când am venit la Adâncata, încă mai exista în casele bătrânelor zestrea tradițională. Și, având expe­riența de acasă (mama care a cusut cămăși toată viața), am zis că, la un moment dat, aceste lucruri o să dispară. Pe urmă, am nimerit aici la o biserică de lemn monument istoric. Slujind zi de zi, am început să înțeleg impor­tanța acestor lucruri care vin din trecutul nostru, să mă îndrăgostesc de ceea ce este vechi și să caut mereu să le pun în valoare. Am găsit mână de lucru vrednică în sat, dar suntem abia la început, încă ne creăm deprinderi”, explică părintele Pascal Mitu.

Și tot din dragoste pentru satul arhaic, părintele a cumpărat o casă veche, țărănească, din bârne, de la Straja (Bucovina) și a reclădit-o peste drum de biserică. Azi locuiește în ea alături de familie, pildă vie pentru ceea ce înseamnă conservarea patrimoniului arhitectural al lumii rurale, din care și el vine.

Bani europeni pentru tezaurul românesc

Atelierul de meșteșuguri de la Adâncata a fost gândit, de fapt, ca un atelier de creație, în care lucrul de mână să fie valorizat. Iar munca împreună a adus unele lângă altele generații diferite, cu mentalități și principii de viață diferite. Bunicile satului s-au așezat la țesut și cusut alături de mai tinerele femei, predându-le astfel ștafeta tradițiilor seculare. „Încă nu sunt lămurit asupra costumului specific de aici, de la Adâncata, fiind o zonă cu destul de multe influențe și din Moldova de Sus, și din Bucovina, și din Ardeal, prin întemeietorii satului: fusta neagră, în clini, din catifea, cusută cu mici modele florale din mărgele maro, cămașă de bumbac, cusută fie cu mărgele, fie cu altiță, brâu cusut sau țesut și bondița cu prim, înflorată. Însă, odată cu redescoperirea costumului locului, ne extindem aria de interes, urmând să executăm modele de la Vicov, Arbore, Cajvana. Încercăm să păstrăm ce avem, dar și să adaptăm. Trebuie să vindem ca să putem păstra angajații, conform proiectului”, spune parohul.

Atelierul a fost finanțat printr-un proiect european, accesat pe Măsura 312, pentru suma de 200.000 de euro primită, urmând a fi monitorizat până în anul 2019.

Acum, aici lucrează opt angajați - toate femei din Adâncata, iar lucrușoarele realizate sunt valorificate pentru a susține atât funcționarea atelierului, aprovizionarea cu materie primă (pânză, lână, mărgele, obiecte de mercerie etc.), cât și salariile. Dacă astăzi femeile doar țes și cos de mână, pe viitor vor avea la dispoziție și mașini de brodat și de cusut.

Bunicile cu mâini de aur

Însă toate aceste planuri n-ar fi prins contur dacă în Adâncata n-ar fi existat câteva bunici cu mâini de aur, de la care mai tinerele femei, angajate la atelier, au deprins meșteșugurile casnice ce păreau să intre în uitare. Și care, la vârste venerabile, de peste 70 de ani, au răspuns rugăminții părintelui de a arăta ce știu a face. Pe toate le-am găsit în atelier, la lucru, alături de Trandafira Mitu (73 de ani), mama părintelui paroh, o comăneșteancă ce coase cămăși de când se știe și care a fost, încă de la început, ghemul de energie, pornind munca în atelier.

Le-am găsit pe toate în căsuța meșteșugurilor, într-o adevărată întrecere de hărnicie: depănând lână, așternând cu migală mărgele pe pânza cămășilor. Pe cât de iute le merg mâinile, pe atât de repede deșartă desaga cu povești de altădată, când satul era plin de gospodării și de copii, când casele erau adevărate muzee etnografice și când oamenii se adunau laolaltă și pentru joc, dar și pentru diverse treburi în gospodărie, făcând și șezători, dar și clăci.

În odaia cu ferestre largi prin care soarele pătrunde fără să facă economie, bătrânelele s-au aliniat la perete și deapănă neobosit. În răstimpuri, mătușa Elena Sandu, cea mai în vârstă dintre meșterițe, mai spune câte-o vorbă de duh. Căci, după 82 de ani de viață, are atâtea a povesti!

E îmbrăcată cu cămașa și bondița din tinerețe. Numai brâul l-a făcut mai de curând. „L-am luat de pe televizor, de la Zgâianu. L-am fotografiat, l-am pus pe hârtie și de pe hârtie l-am cusut”, îmi povestește zâmbind. Apoi, îți amintește oftând de tinerețe și de greutățile de atunci. „Noi am fost opt copii. Am prins tăti greutățîli: războiul, foametea. Avem opt ani la război. Erau refugiați aduși aici. O stat mult. Noi avem stânî, tata era baci. S-adunau mai mulți la stânî. Nu ne-ajunge laptile la toți, dar cu zerul acela făcem di mâncari. Sî fierbeu buruieni, sî pune o mânî di făinî di păpușoi șî făceu un fel de terci. Șî, dacî capatam o mânî di grăunțî di pi undeva, mergem la râșnițî, sî râșnim. Șî nu-ncăpem. Noaptea, pânî la 3, era proprietarul, râșne el. Șî după aceea ni lasa pi noi. Eram opt copchii șî trii ciobani. Șî ni trebuie o măligî mari. Șî n-avem di undi, făcem numai un terci de-aceala. Mâncam câti un crastonel și beam câti oleacî di lapti.

Eu am fost o firi numai după treabî. Făceam tăti treburili șî la stânî, șî acasî. Lasam coasa, mă duceam la stative, lasam stativili, luam acul, lăsam acul, luam furca. Tochem cânepa, o bătem, o melițam, o răgilam, făcem fuiorul, torcem șî di Paști purtam cămeșuțî di câlți în câlți; nu era bumbac pe-atuncea. Din Postul Crăciunului și pânî în Paști țeseam întruna și făceam fustuță și izmănuțe la toți frații”, povestește mătușica.

Acuma, tot ce știe vrea să arate și celor mai tineri. Așa că vine cu mare drag la atelier, alături de sora ei, Maria Păvăloaie (73 de ani). „Eu vreu să rămâie în urma me ceva. Copiii or să se trezască odată și or să caute lucrurili astea vechi. Vedeți, cămașa asta are o pavă (n.r. - petic de pânză, pus la răscroială pentru a lărgi mânecile unei cămăși). Dacî nu știi cum sî pui la pava asta clinul, nu poți încheia cămeșa. Așa că am făcut clinuri și am lăsat în casă, să le găsească. Am făcut brâuțe, catrincioare, cămeșuțe. Fac pentru nepoți, pentru strănepoți, nici nu-mi trebui bani. Vreau numai să rămâie ceva după mine”, continua mătușa Elena. Și mai are ceva de terminat, până să se ducă `pe ceea lume”, cum spune mereu, șuguind: „Am o cămeșă începută poate di o sutî di ani. Șî, di bini ci-i începutî, nu-i gata nici amu”.

Cămăși cusute cu mărgele, după modele bucovinene

La strigături și la ziceri din vechime, mătușa Ileana Mihai e neîntrecută. Acum are 72 de ani, dar de tânără a tot țesut și cusut, iar tradițiile vechi, învățate acasă, și acum i-s dragi. După ce s-a măritat, le-a menținut vii în propria casă, lucrând întruna. Bărbatul, muzicant în fanfara satului, a ținut și el obiceiurile din străbuni: „Eu m-am măritat la 17 ani. O vinit cu caru cu boi șî m-o luat, cu zăstri. De-acasî țesem, alegem, făcem scorțuri (n.r. - scoarțe de pus pe perete). Ș-acum am război de țesut acasă. Fac țoale alese, cu trandafiri, lăicere. Costumul pe care-l videți pi mini are 79 de ani”, spune mătușica.

Alături de ea, măsurându-și puterile cu un ghem uriaș, șade mătușa Silvia Grosu (73 de ani). I-a fost drușcă (fată care însoțește mireasa, vorniceasă) mătușii Ileana la nuntă, așa că-s prietene de-o viață. Împreună și la joc au fost în tinerețe, iar acum și la atelier. „Mama mă pune la cusut, la țesut, la tors. În Postul Crăciunului torcem fuior, di cânipî. Șî după sărbători punem stativili. Șî pi urmî, pînî la Paști cosăm. Di Paști trebuie s-avem cămășuțî nouî, cusutî. Am multi cămăși cusuti. Dinainti di a mergi la școalî, am tors lânî. Când m-am dus la școalî, din lîna toarsî di mini i-o țesut mama pantaloni lu´ tata. Acuma, dacă părintili ne-o chemat aici, ne-am apucat din nou di treabî”, spune bucuroasă că rostul lucrurilor de altădată a fost reînviat.

Tanti Trandafira Mitu, mama părintelui, de loc din comuna suceveană Comănești, are 73 de ani. De la îndeletnicirea ei de-o viață, de a coase cămăși, a pornit scânteia ce a pus pe picioare atelierul meșteșugăresc de la Adâncata. A cusut toată viața cu mărgele - cămăși, brâie, a țesut ștergare, scoarțe. Niciodată mâinile nu i-au stat în loc. Acum coase unul dintre modelele de-acasă, de la Comănești: o cămașă costișetă. „Am adus cu mine multe modele din zona noastră. Eu cos de când mă știu. Am peste 60 de cămăși cusute, cele mai multe cu mărgele. Acum, nu prea mai vrea nimeni să-nvețe, nu au răbdare tinerii. Pentru asta trebuie să ai timp, să-ți placă. Eu, dacă n-am ce lucra, strâc și cos înapoi, numai să nu stau”, povestește râzând.

De la aceste vrednice bătrâne au învățat, încet-încet, și femeile tinere a coase, a țese, a croi cămăși. Azi, după un an de ucenicie, Ileana Ichim țese în stative brâie bărbătești. Rodica Nicodim a învățat de la tanti Trandafira cum să coase cu mărgele. Acum coase curele după tipar și se bucură că părintele a pus pe picioare acest atelier.

Tot cu mărgele coase și Violeta Țabrea cămăși. A învățat la atelier și-i place mult ce face. La fel și Lilianei Rusu, cea mai proaspătă angajată a atelierului, care numai ce a terminat de cusut prima ei cămașă cu mărgele.

Lumea de odinioară se aduna în șezători

Pe vremuri, la Adâncata se făceau șezători cu duiumul. Mai ales în Postul Crăciunului, când câmpul intra la odihnă, iar treburi numai prin ogradă se mai găseau. Atunci gospodarii și gospodinele se adunau în șezători, pe la câte o casă de creștin. Se vorbea mult, se râdea așijderea, căci oamenii știau a-și însoți munca cu ghicitori, cu proverbe, cu strigături și cu cântece vechi. Așa aveau mai mult spor în ce lucrau.

Duhul vechilor șezători va fi reînviat în curând și în atelierul de meșteșuguri, căci părintele își dorește să adune aici comunitatea, să îi ajute pe oameni să-și întoarcă privirile și spre trecut, spre rădăcini, spre bunici, spre ceea ce lumea satului a dat mai bun și mai curat în firea neamului românesc. „Vom face șezători, activități artistice și culturale și chiar clăci de cusut cămăși. Aș vrea să-i aduc și pe copiii din tabăra de pictură, pe care o organizăm anual în parohie, spre tradiții, spre țesut, spre cusut”, spune părintele.

Am lăsat în urmă întinderea albă de la Adâncata, cu gândul la căsuța în care mâini și mai bătrâne, și mai tinere se întrec în vrednicie. Cu gândul că un tezaur era cât pe ce să se piardă și că a fost salvat, grație părintelui paroh și femeilor care au intuit că ceea ce prezentul și modernitatea par să vrea a așeza în umbră va fi o moștenire pe care viitorimea o va descoperi și o va îndrăgi. Și că, în chip minunat, rădăcinile nu se vor șterge și nici identitatea acestei așezări, croită acum aproape cinci veacuri, în inima codrilor, de ardelenii veniți de peste munți.