Catedrala Națională, simbolul integrator al României de ieri și de azi

În tradiția europeană, construcția unei catedrale a însemnat un moment crucial, cu o semnificație aparte, hotărâtoare pentru grupul de oameni care acceptau o asemenea provocare spirituală. Construcția unei biserici, a unui lăcaș de cult, unde oamenii să fie împreună în rugăciune, a fost mereu decisivă, chiar obligatorie, în dezvoltarea civilizației urbane europene.

Cei care au părăsit continentul european, întemeind orașe în noile colonii peste mări şi țări, și-au construit, în același timp cu primăria și școala, biserica. Aceasta constituia nucleul, eminamente creștin, dar și social și cultural al noii așezări. În celebrul său roman, „Stâlpii Pământului”, romancierul britanic Ken Follett evidențiază chiar acest lucru. Într-o lume medievală, plină de dificultăți și neajunsuri, preocuparea primordială a acelor oameni rămâne construcția unei catedrale. Metafora că o catedrală este un stâlp al pământului este semnificativă. Aceasta este stâlpul existenței lor și al urmașilor lor. Apoi, odată stabilit locul unde lăcașul de cult se va înălța, tot acolo, alături de șantierul catedralei, se organiza târgul orașului, locul unde activitatea comercială se dezvolta. Amplasarea lângă catedrală avea o semnificație aparte. Biserica din apropiere reprezenta garanția unei activități comerciale bazate, cel puțin în teorie, pe normele morale.

Și atunci, ca și acum, poves­tește și Ken Follett, construcția bisericii nu a fost acceptată de toată lumea. Fenomenul este firesc, l-aș numi chiar ca fiind parte a felului cum societatea înțe­lege a-și rezolva marile provocări, care aduc cu sine dezbateri aprinse, uneori înverșunate, dar care au un scop bine definit. Cum știm, nimic nu este ușor de realizat. Ceea ce se face cu ușurință este superficial, neînsemnat și nu are acea capacitate de a dăinui timpurilor și încercărilor. Cei care doreau să înalțe către ceruri o biserică trebuiau să câștige un discernământ, o siguranță și o certitudine prin care hotărârea lor să fie sigură și definitivă, cu voia Domnului, dar cu sufletul curat și cu conștiința că tot ceea ce ei împlinesc este pentru eternitate.

Tot așa este și astăzi. Privită astfel, opoziția față de construc­ția unei biserici este ajutătoare. Argumentele negative sunt un filtru prin care planurile de la început se maturizează în decizii definitive, care elimină lipsa de expe­riență practică a ideilor inițiale. Prin controversă, cel mai adesea, utopia și entuziasmul inițial se schimbă în expe­riență și certitudinea lucrului bine făcut. Noi beneficiem astăzi de tehnologii care permit o construcție rapidă, cu mult mai puține eforturi din partea muncitorilor și o altă eficiență a întregului șantier.

Un act de profundă credință

Neschimbată rămâne, ca și în Evul Mediu, buna gestionare a banilor, ca și, mai ales, viziunea, dorința de a împlini voia Domnului, cu ceea ce omenește este posibil. Construcția unei biserici, a unei catedrale este mereu un act de profundă credință și încredere în voia Domnului, un act de mulțumire pentru iubirea divină care ne umple inima, călăuzindu-ne către mântuire și viață veșnică.

Catedrala Mântuirii Neamului a costat mult mai puțin decât alte construcții asemănătoare. Cum am mai scris, am convingerea fermă că acest lăcaș de cult nu este exagerat de mare, el fiind așa cum ne este folositor. Faptul că s-a stat zile întregi la coadă pentru a vizita biserica reprezintă răspunsul imediat la orice argument potrivnic. De la bun început, catedrala a fost primită în inimi, deci este folositoare. Nici argumentul că astăzi construcția unei catedrale este desuetă nu este acceptabil. Statul francez, eminamente laic, ­este știut acest lucru, a refăcut Catedrala Notre Dame, distrusă de incendiu. De fapt, biserica a fost reconstruită. Am privit fascinat în toți acești ani seria de filme documentare realizate de televiziunea franceză, în care experți din diferite domenii, arhitecți, ingineri constructori, restauratori, pictori și sculptori au explicat cum repară tot ceea ce focul distrusese. Au fost aleși cei mai buni dintre cei mai buni. Acești oameni au lucrat cu entuziasm, dăruire și perse­ve­rență. Rezultatul se vede. Și la Freiburg, orașul unde trăiesc de mai bine de 40 de ani, grija pentru catedrala orașului este o constantă a vieții comunitare. Se dorește o permanentă reparare a acesteia. Ideea de a dona o cărămidă pentru catedrală este omniprezentă și în rândul tinerei generații. Catedrala este simbolul integrator al orașului.

Datoria de a o continua și dezvolta

Sărbătorim primul hram al catedralei bucureștene. Recunosc, sunt foarte emoționat. Cu voia Domnului, sunt martorul acestui eveniment. Este sărbătoarea generației noastre. Dar prezentul se va transforma în viitor, se va schimba și catedrala va avea o altă importanță și o altă sem­nificație, fundamentală, pentru cei care vor veni după noi. Pentru ei catedrala va fi certitudinea unei tradiții pe care au datoria de a o continua și dezvolta. Evident, o catedrală este un lăcaș de cult. Dar ea este legătura noastră eternă cu cerurile. În plus, ea este mărturia că știm ceea ce vrem. Este înmulțirea talanților și modul în care copiii noștri vor fi mândri, dar o mândrie plină de smerenie și evlavie. Mulțumim Preafericitului Părinte Patriarh Daniel pentru că a împlinit visul libertății noastre prin construcția catedralei.