Catedrala-simbol a Bisericii Ortodoxe Române

Orice locuitor, trecător sau închinător din Bucureşti a urcat măcar o dată colina aflată în inima Capitalei, unde străjuieşte, de pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, ctitoria lui Constantin Şerban Basarab Voievod, fiul lui Radu Vodă Şerban, care s-a aflat pe tronul Ţării Româneşti pentru răstimpul cuprins între anii 1654-1658.

Înfiinţată dintru începuturi ca mănăstire, Biserica a fost târnosită la 6 iunie 1658, de Duminica Tuturor Sfinţilor. La 8 iunie 1668, în timpul domnitorului Radu Leon Voievod, a fost aşezată oficial Catedrală mitropolitană, iar din 1925 a devenit Catedrală patriarhală. După mai multe încercări de renovare, anul acesta catedrala noastră a fost supusă unei noi renovări exterioare şi interioare şi va fi resfinţită de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, împreună cu alţi ierarhi ai Sfântului Sinod, în ziua prăznuirii Sfântului Dimitrie cel Nou. Considerată, pe drept cuvânt, unul dintre cele mai valoroase monumente istorice de artă religioasă muntenească din secolul al XVII-lea, Catedrala patriarhală este situată în inima de astăzi a Bucureştiului, pe dealul cunoscut în vechime ca fiind „Dealul Viilor“ sau „Dealul Podgorenilor“. Pe la mijlocul secolului al XVII-lea, Constantin Şerban Basarab Voievod, fiul lui Radu Vodă Şerban (1602-1611), care s-a aflat pe tronul Ţării Româneşti pentru un răstimp cuprins între anii 1654-1658, a hotărât, alături de doamna sa, Bălaşa, ca pe moşia aflată pe malul stâng al Dâmboviţei să ridice o nouă ctitorie cu hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“, după numele pe care îl purta domnul ţării, care să semene cu renumita biserică a Mănăstirii Argeşului, înălţată de domnitorul Neagoe Basarab cu aproape un veac şi jumătate înainte. Construcţia noului lăcaş a început în anul 1656, supravegherea lucrărilor fiind încredinţată ispravnicilor Radu Logofăt Dudescu şi Gheorghe Şufariu din Târgovişte. Catedrala este vizitată prima dată de un patriarh În anul următor, 1657, pe la începutul toamnei, fără ca lucrările de construcţie a bisericii să se fi încheiat, ea a fost vizitată pentru întâia oară de patriarhul Macarie al III-lea Zaim al Antiohiei şi între-gului Orient (1647). Cu acest prilej, însoţitorul acestuia, diaconul Paul de Alep, nota, în vestitul său „Jurnal de călătorie“, o serie de impresii ce constituie până astăzi prima descriere cunoscută a lăcaşului de pe „Dealul Viilor“: „Apoi, am mers la o margine a oraşului, pe un deal înalt care îmbrăţişează cu privirea oraşul dimprejur, unde domnul de acum s-a sârguit să clădească o biserică măreaţă şi preastrălucită, semănând pe dinăuntru cu biserica de la Argeş. Dar aceasta este de cărămidă şi, în tindă, are doisprezece stâlpi, fiecare dintr-o singură bucată rotundă de piatră, ca să împlinească numărul celor 12 Apostoli. Deasupra ei se înalţă patru turle mari şi, în faţă, un pridvor larg. Acoperişul este învelit cu plumb a cărui greutate se spune că se ridică la 40.000 de ocale. Apoi am făcut în ea o slujbă de sfinţire a apei şi Preasfinţia Sa a stropit-o, potrivit pravilei, căci până acum nu fusese încă terminată şi, prin urmare, nu era târnosită. Este închinată (Sfântu)lui Constantin, care este şi numele ctitorului, şi (Sfintei) Elena“. Aşezare mănăstirească, dintru începuturi Domnitorul Constantin Şerban a aşezat încă din timpul desfăşurării lucrărilor de construcţie bună rânduială şi bună gospodărire pentru ctitoria sa. Ieromonahul Nichifor a fost aşezat egumen, iar viitorul lăcaş mănăstiresc a fost înzestrat cu felurite şi numeroase bunuri şi proprietăţi. Astfel, noua ctitorie a primit „vatra“ ce cuprindea, se pare, încă de pe atunci, o zonă întinsă, pe malul drept al Dâmboviţei, de jur-împrejurul „Dealului Podgorenilor“, pe care se înfiripa noua mănăstire. Ctitorul nu s-a bucurat pe deplin de zidirea lăcaşului de închinare, căci, pe când acesta era încă neterminat, la începutul anului 1658, a fost nevoit să părăsească ţara, trecând în Transilvania. Târnosită acum 350 de ani, în Duminica Tuturor Sfinţilor În tot acest timp, biserica rămăsese „neîngrijită, goală, fără nici o înfrumuseţare şi cu nemica miluită“, aşa cum aflăm din documentele vremii, şi a fost prădată de turcii şi tătarii ce sosiseră în Bucureşti cu noul domn, Mihail Radu. Acesta, însă, îndemnat de mitropolitul Ştefan, a pus să se înlăture stricăciunile pricinuite şi să se continue lucrările de zidire până ce s-a încheiat înălţarea bisericii. Apoi, la 6 iunie 1658, de Duminica Tuturor Sfinţilor, Mihnea Vodă a purces la târnosirea ctitoriei înaintaşului său. Momentul festiv al sfinţirii a fost săvârşit de un mare sobor de ierarhi, preoţi şi diaconi, conduşi de patriarhul Macarie al Antiohiei. Spre uimirea tuturor celor prezenţi, alături de patriarhul Macarie, zidurile şi stâlpii bisericii au fost unşi cu mir şi de către domnitor însuşi. Chiar dacă a fost sfinţit, lăcaşul era încă neterminat, construcţiile ansamblului monahicesc nedesăvârşite, iar Mihnea Vodă n-a putut continua desăvârşirea lucrărilor deoarece a fost scos şi el din domnie în toamna anului 1659. De bunul mers gospodăresc al mănăstirii din cunoscutul „Deal al Viilor“ s-a ocupat egumenul Nichifor, care, din dragoste pentru noua mănăstire, a adunat pe lângă sine şi pe cei dintâi călugări pentru îndeplinirea rânduielilor chinoviale. Prima pictură în anul 1665 Mitropolitul Ştefan, care a purtat tot timpul grijă de acest lăcaş de închinare din dorinţa de a apăra proprietăţile noului ansamblu mănăstiresc, a purtat corespondenţă cu bunul ei ctitor, Constantin Vodă Şerban Basarab, aflat încă în surghiun. Domnul Şerban i-a transmis „să fie întru ajutor la sfânta mănăstire“ şi să o „ajute ca un ctitor“, pentru ca averile ei „să nu scadă, ci să se adauge“. Urmând îndemnurile domnului Constantin Vodă Şerban, mitropolitul a făcut danie câteva sute de taleri pentru terminarea aşezământului şi l-a rugat şi pe noul domnitor Radul Leon să dispună fonduri în acelaşi scop. În tot acest timp, toate lucrările de zidărie au luat sfârşit, iar după anul 1665, lăcaşul şi-a căpătat cuvenita podoabă a picturii. Din pictura cea dintâi care a fost terminată înainte de vara anului 1688, Catedrala patriarhală mai păstrează astăzi doar icoana de hram din firida de pe peretele estic al pridvorului, situată deasupra uşii propriu-zise de intrare în biserică. Pictorul anonim a folosit pentru chipurile Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena portretele lui Radu Vodă Leon şi al doamnei Luchia, trecuţi şi ei în rândul ctitorilor prin daniile şi hotărârile luate cu privire la definitivarea ansamblului mănăstiresc. „Maica tuturor bisericilor Valahiei“ Mitropolitul Ştefan a trecut la cele veşnice la 25 aprilie 1668, fiind îngropat în vechea Reşedinţă mitropolitană din Târgovişte, iar după înscăunarea lui Teodosie ca nou mitropolit al Ungrovlahiei, (1668-1672; 1679-1708), la 8 iunie 1668, domnitorul Radu Leon a emis un un hrisov festiv în care, după ce menţiona cele săvârşite în vremea lui la „sfânta şi dumnezeiasca Mitropolie de aici din Bucureşti“, menţiona: „...După aceasta, văzând Domnia mea această sfântă Mitropolie, socotind Domnia mea împreună cu cinstitul şi iubitorul de Dumnezeu părintele nostru Chir Teodosie mitropolitul şi cu cinstiţii prea cuvioşii episcopi Serafim de la Râmnic şi Grigore de la Buzău şi cu egumenii de la sintele lavre şi cu toţi cinstiţi dregătorii Domniei sale de o am tocmit Domnia mea şi o am aşezat ca să fie de cinstea şi rugăciunea cinstitului şi iubitorului de Dumnezeu părinte, pe carele ar rândui Dumnezeu cu harul arhieresc a fi arhiereu şi vlădică ţărei“. Astfel, ctitoria lui Constantin Şerban Voievod a fost aşezată oficial, începând din acea memorabilă zi, în calitatea de Catedrală mitropolitană, „maica tuturor bisericilor Valahiei“. Ansamblul mănăstiresc aduna în jurul bisericii celei mari din curtea principală stăreţia, aşezată pe o largă pivniţă, păstrată până în vremea noastră, paraclisul şi o poartă cu clopotniţă deasupra. Pe celelalte trei laturi de nord, de est şi parţial pe cea de sud, se aflau corpuri de chilii şi alte încăperi necesare unui asemenea aşezământ. Reşedinţa mitropolitană s-a impus, de-a lungul vremurilor, ca „unul dintre cele mai active focare religioase, culturale şi politice ale Ţării Româneşti“. Turnul lui Constantin Brâncoveanu Odată ajunsă la rangul de Catedrală mitropolitană, ctitoria lui Constantin Şerban s-a bucurat de multe lucrări speciale de amenajare. Cea mai importantă lucrare a fost transformarea stăreţiei în palat mitropolitan, iar cu contribuţia domnitorului Gheorghe Duca, s-au săvârşit unele lucrări şi la paraclis, care a primit hramul „Sfântul Gheorghe“. Ceva mai târziu, în timpul domnitorului Constantin Brâncoveanu, s-a realizat, în anul 1698, accesul mai direct dinspre centrul oraşului şi dinspre Curtea Domnească înspre Mitropolie. Tot acum, Sfântul domnitor Brâncoveanu a zidit pe latura de răsărit un monumental turn de poartă cu clopotniţă, care străjuieşte până astăzi. Catedrala afectată de cutremurul din anul 1727 şi de un incendiu în 1790, a avut nevoie de noi renovări pentru a înlătura stricăciunile produse de aceste necazuri. Primele lucrări de renovare în aceste timpuri au fost demarate de mitropolitul Filaret al II-lea şi au fost continuate de urmaşul său, Dositei Filitti, care le-a şi finalizat în anul 1799. După numai 35 de ani însă, mitropolitul Grigorie Dascălu (1823-1834), văzând biserica „cu totul învechită, povăţuit de râvnă, a început toată prennoirea ei“. Lucrările au început în 1834 şi au fost continuate după moartea iniţiatorului lor, până în anul 1839. Aceste lucrări au adus monumentului o serie de importante modificări ale aspectului său iniţial, în privinţa arhitecturii, precum şi a picturii, refăcută acum de un cunoscut zugrav al vremii, Nicolae Polcovnicul. Importante lucrări de renovare în timpul patriarhului Justinian Calitatea de Catedrală mitropolitană şi-a păstrat-o neîntrerupt, până în anul 1925, când, Biserica Ortodoxă Română fiind ridicată la rangul de Patriarhie, vechea mitropolie a devenit Catedrală patriarhală O dată cu acest eveniment, cel dintâi patriarh, Miron Cristea, a luat ample măsuri pentru restaurarea Catedralei şi s-a început extinderea Palatului patriarhal la actualele sale dimensiuni, pe baza planurilor întocmite de arhitectul Gheorghe Simota. În această perioadă a anilor 1932-1935 s-a realizat noua pictură executată de Dimitrie Belizarie, cea care dăinuie şi în prezent pe pereţii bisericii. Toate aceste lucrări nu au izbutit să redea pe deplin Catedralei patriarhale aspectul său arhitectonic iniţial şi, de aceea, în vremea patriarhului Justinian Marina s-a început, cu acordul Direcţiei Monumentelor Istorice, alcătuirea unei noi şi profunde documentaţii de restaurare, întocmită de un colectiv condus de arhitectul Paul E. Miclescu. Lucrările din perioada 1960-1962 i-au reconferit Catedralei aspectul său arhitectural din veacul al XVII-lea, care a încântat privirile pelerinilor veniţi zilnic aici până în zilele de astăzi. Al treilea patriarh a purtat grijă continuă de lăcaşul de închinare al Patriarhiei şi a amenajat, încă din 1952, actualul cafas pentru cor, iar în tâmplă s-au fixat tot acum patru icoane împărăteşti lucrate în email, la Atelierele Institutului Biblic al Patriarhiei Române, de către Otilia Oteteleşeanu, şi s-a realizat şi spălarea picturii interioare. Arhitectonic şi stilistic, catedrala aflată în miezul urbei bucureştene rămâne o creaţie de frunte a artei româneşti. Necropolă patriarhală Catedrala a îndeplinit şi rolul de necropolă, odată cu alegerea sa ca „maică a bisericilor“ Ţării Româneşti. Cu vremea, a primit aici, în biserică, precum şi în împrejurul ei, spre veşnică odihnă, mitropoliţi şi domnitori ai Ţării Româneşti şi mulţi binefăcători ai acestui sfânt aşezământ. Astfel, şi-au găsit loc de veşnică odihnă cel de-al doilea ctitor, Radu Vodă Leon (l670), împreună cu soţia sa, Luchia Doamna, şi unii mitropoliţi ai ţării. Înlăuntrul său, în partea sudică a pronaosului, au fost înmormântaţi mai întâi cei dintâi patriarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea (†l939), Nicodim Munteanu (†l948), Iustin Moisescu (†1986), iar mai apoi, cel de-al cincilea întâistătător al său, Teoctist Arăpaşu (†2007). ▲ La Patriarhie s-au „copt“ începuturile istoriei României moderne De-a lungul vremii, Catedrala şi întreg ansamblul existent în jurul ei au fost primitoare a multor evenimente cruciale din istoria neamului românesc. De aici a răsunat pentru toţi consfinţirea, la 24 ianuarie 1859, a Unirii Principatelor, prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Ţării Româneşti, iar mai apoi, proclamarea, la 9 mai 1877, a Independenţei de Stat a României. Un moment de mare sărbătoare a fost primirea în catedrală, la 13 iulie 1774, a moaştelor Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou. Acestea au fost primite în dar de mitropolitul Grigorie al II-lea de la un bun creştin, Hagi Dimitrie, care le avea de la un general rus, Petru Saltâkov. De atunci, în fiecare an, de ziua de prăznuire a Sfântului Dimitrie cel Nou, 27 octombrie, Dealul Patriarhiei a fost transformat în cărare de întâlnire a sfântului ocrotitor al Bucureştilor cu cei care-i cer ajutorul. ▲ Primenită pentru resfinţire în doar nouă luni Cea mai recentă renovare a Catedralei patriarhale a început în primăvara anului acestuia. Astfel, s-au desfăşurat ample lucrări exterioare, realizate prin metode moderne ce au vizat restaurarea acoperişului de plumb, tencuiala, treptele catedralei şi aleea din piatră din jurul lăcaşului, iar în interior s-au restaurat şi înfrumuseţat pictura şi tot mobilierul bisericesc. „Era nevoie de această restaurare amplă, întrucât ultimele intervenţii datează din anii 1960. Dincolo de faptul că ea a fost înfrumuseţată, erau necesare şi lucrări de consolidare. Lucrările s-au realizat într-un ritm alert pentru faptul că s-a scos din circuitul liturgic cea mai reprezentativă biserică din Bucureşti. De asemenea, dorinţa cre-dincioşilor obişnuiţi cu catedrala, care-şi plecau genunchii în fiecare duminică şi sărbătoare, a fost un motiv în plus de a urgenta lucrările“, ne-a declarat părintel Antim David, marele ecleziarh al Catedralei. Tot cu prilejul restaurării Catedralei, clopotniţa a fost înnoită cu patru noi clopote, care au fost turnate la celebra fabrică Grassmayr, din Innsbruck - Austria. Acestea au fost sfinţite pe 1 octombrie de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, împreună cu Preasfinţitul Macarie, Episcopul Europei de Nord.