„Catedralele noastre de mâine”

Subiectul și imperativul construirii unei Catedrale Naționale au revenit periodic în discursul public românesc, de peste un veac în urmă, dar ideea a încolțit încă din timpul Războiului de Inde­pendență (1877). Nu se putea astfel ca membrii importanți ai Rugului Aprins să rămână indi­ferenți la acest uriaș proiect național...

Original și extrem de lucid, jurnalistul și poetul Sandu Tudor publică încă din interbelic, în ziarul pe care-l conduce, Credința (Nr. 959/ marți 26 ianuarie 1937, p. 1), un edi­torial cu titlul „Catedralele noastre de mâine”.

Viitorul Părinte Daniil Sandu Tudor face adesea trimiteri în publicistica sa la momentul final al Primului Război Mondial încheiat fericit pentru români cu Marea Unire. Motivele sale sunt și obiective, și subiective. În mod evident, Unirea a însemnat un eveniment fundamental pentru generația acestuia și pentru Regatul României. Pe de altă parte, articolele lui Sandu Tudor fac adesea trimitere la Primul Război Mondial și, pentru faptul că personal luptase pe front, vorbea în deplină cunoștință de cauză. Viața sa fusese fracturată - și-a încheiat studiile ceva mai târziu - din cauza războiului. Jurnalistul privește cu o anume condescendență către generațiile care nu cunoscuseră marile încercări ale războiului și critică uneori lipsa acestora de gravitate și de maturitate.

Însă articolul sus-amintit por­nește de la pretextul unui eveniment anterior: Mica Unire (1859) asupra căreia Sandu Tudor meditează în perspectivă istorică:

„1859, Ianuarie 24. E simplă însemnătatea acestei zile; așa cum am învățat-o din copilărie. E temeiul cel al șiragului unirilor ro­mâ­nești, piatra de căpătâi din marea ctitorie a împlinirii Românismului. Simplitatea, însă, a acestuia, își tocește prin obișnuința și învățarea pe de rost prospețimea tâlcului. E ziua Unirii. Aceasta înseamnă cea mai mare biruință românească, pentru că biruința cea dintâi pe care o câștigi asupra ta însuți este cea mai grea, mai hotărâtoare și mai reală decât cele avute asupra vrăjmașilor din afară.

În ziua Unirii Românismul și-a învins, în el însuși, toată primejdia micimilor, deosebirilor, pornirilor răzlețe și particulare, să poată să dea prilej virtuții naționale să lumineze deasupra istoriei. Prin biruința aceasta am intrat în rândul neamurilor.

Azi putem să admirăm acea icoană romantică și minunată, care a fost izbucnirea avântului patriotic a generației Unirii. Numele acelora sunt scrise în nemurirea românească; iar belșugul lor sufletesc a fost așa de rodnic încât ne-a adus pe rând toate celelalte uniri ale României. Ziua aceasta a patriotismului adevărat, nu e frumos și nici de vreun folos, să o umbrim cu vorbele ocazionale, umflate și fără viață, cu care ne-au învățat învechiții patriotarzi. Nu mai voim să ne amețim searbăd cu trufia declamațiilor goale. Lumina faptei românești, ca să suie la înălțimea adevăratei meniri istorice, nu are nevoie să fie slujită de nicio autoritate declamatorie, ci numai de viața adevărului său lăuntric. Ar trebui să ne trezim ca negustorii de patriotism să nu ne poată înșela”.

Foarte critic cu politicianismul anilor ’30, mai ales privitor la extremele de stânga (comunistă) și de dreapta (legionară), jurnalistul Sandu Tudor, viitorul întemeietor al Rugului Aprins, era, în mod natural, dăruit unui creștinism moderat și unei forme de patriotism autentic, animat de conținutul viu. (Am scris mai pe larg despre acest subiect în articolul „Patriotismul fondatorilor Rugului Aprins”, Ziarul Lumina, 10 aprilie 2024)

Ca de obicei, intuițiile social-politice ale lui Sandu Tudor dovedesc o excelentă priză la realitate: „Vremurile sunt aspre. Timpul e scurt, numai pentru înfăptuiri; iar țara aceasta nouă, o țară s-ar părea hărăzită să se construiască în ea o «lume nouă». Cine are perspectiva istorică a ceasului de acum vede că peste tot în lume se construiesc «lumi noi», așa cum totdeauna s-a întâmplat la toate marile răscruci ale Istoriei. Și mai poate vedea încă, cum pentru noi, se arată prilejul fericit de a putea intra în pasul vremii, răscumpărându-ne cu pu­țină bună vrednicie, o întârziere de câteva veacuri”.

De această dată, Sandu Tudor alege un memorabil paragraf din­tr-o meditație a celebrului arhitect Le Corbusier: „În seara acestui ajun de «24 ianuarie» citesc în cartea unui mare constructor și vizionar francez - Le Corbusier - cuvinte profetice pentru țara lui de mâine. Și mi-e dor ca ele într-un fel să sune și pentru această țară a noastră:

«Catedralele noastre, chiar ale noastre, nu au fost încă clădite. Catedralele de acum sunt acele ale altora - ale morților - sunt negre de fum și tocite de vremuri. Totul e negru de fum și tocit de întrebuin­țare: instituțiile, educa­ția, orașele, fermele, viețile, inimile, gândurile noastre».”

O evidență, Le Corbusier nota aceste gânduri - a căror sursă exactă Sandu Tudor nu o amintește - tot în anii interbelicului, francez, de această dată. Ani care nu erau lipsiți de încercări nici în Occident. Până la acea dată lui Le Corbusier îi apăruseră deja primele două volume din cele opt ale seriei de Opere complete (Les Éditions d’Architecture, vol. I 1910-1929 și vol. II 1929-1934), la care presupunem că Sandu Tudor avusese acces, iar gândurile sale rezonează cu o anume stare de fapt: Franța și bună parte din Occident își construiseră deja marile catedrale, ba chiar unele sufereau deja în urma multor secole de vicisitudini.

Iată de ce comentariile lui Sandu Tudor vin dintr-o adâncă suferință: „Sunt cuvintele fiului unei bătrâne culturi; dar adevărul lor e și pentru noi, popor tânăr, strâmbat la suflet și supus atâtor împrumuturi de culturi străine și moarte, din care apasă peste noi un trecut mort.

Nu auziți cum țipă în aceste cuvinte dorința unei mari renașteri la care am și început să luăm parte? În acea măreață imagine a «Catedralelor noastre» celor de azi, catedrale care încă nu s-au ridicat, vezi toată seriozitatea idealului proaspăt și întreg, care trebuie întrupat în proporțiile destinului actual de viață. Sfânta Biserică a gândului românesc nu se poate zidi decât din această seriozitate și trudă a noastră la măsura zilei de acum. (subl. M.V.)

Iată pentru ce ne trebui ultima unire [1918]. Din pricina aceasta, spunem la început, că nu îngâmfarea, negația și minciuna patriotardă poate realiza ceva. Gândul care a ajuns la o adevărată adâncime și vlagă e smerit și senin în rodnicia lui. Râvna lui e ca flacăra adevărului de viață, pe care îl poartă, să se aprindă cât mai puternică, cât mai curată și nimic altceva. Aceasta pentru negustoria cu tobe și surle a șarlatanilor cu tricolor”.

...Neîndoielnic, pe cât de aspru și de critic asupra neajunsurilor românești, pe atât de entuziast se dovedește Părintele Daniil de la Rarău privitor la viitor. Pentru el și pentru generația sa, „catedralele de mâine” sunt deopotrivă de ordin fizic și spiritual. Iar profeția celui ce avea să fie martirizat în închisoarea de la Aiud (noiembrie 1962) avea să se adeverească începând din anii ’90, când fiecare regiune importantă a țării s-a împlinit prin zidirea unor luminoase Catedrale, și, finis coronat opus, în anii din urmă, prin ridicarea Catedralei Patriarhale...

Nu lipsit de importanță, un alt viitor membru al Rugului Aprins, arhitectul Constantin Joja, participă în anul 1940 cu propriul său proiect pentru construcția unei viitoare Catedrale Patriarhale, un proiect rămas doar pe planșetă însă.

Ceea ce părea entuziasm și efervescență poetică în articolul de mai sus publicat de Sandu Tudor în anul 1937 avea să se împlinească, iată, peste mai puțin de un secol, în zilele noastre, prin împlinirea construcției și sfințirea Catedralei Patriarhale.

Vis și fruct al Marii Uniri a românilor de pretutindeni, Catedrala Patriarhală devine astfel, în sensul celor de mai sus notate de Părintele Daniil Sandu Tudor, un nou prilej de bucurie și de unitate națională.