Catedralele Ortodoxiei româneşti: Timişoara
Una dintre cărţile de vizită ale Banatului şi poate cel mai reprezentativ lăcaş de cult din această parte a României este Catedrala mitropolitană cu hramul "Sfinţii Trei Ierarhi" din Timişoara. Deşi este o construcţie relativ nouă, lăcaşul mitropolitan din Timişoara are o istorie foarte încărcată. Iniţial, această biserică avea rolul de lăcaş parohial pentru credincioşii ortodocşi aflaţi în centrul Timişoarei, care frecventau Biserica "Sfântul Ilie" Fabric. Aşa se face că, după 1926, când primăria oferise un teren, credincioşii de la Parohia Timişoara-Cetate au iniţiat ridicarea unui lăcaş propriu. Abia în octombrie 1934, în urma unui concurs, a fost acceptat planul arhitectului Ion Traianescu. Acesta a propus un proiect care înfăţişează un lăcaş de cult de proporţii mari, pentru aproximativ 5.000 de credincioşi, într-un stil care îmbină perfect arhitectura moldovenească la exterior cu cea bizantină la interior. Atât monumentalitatea, cât şi amprenta bizantină exprimă spiritul românesc ortodox care domina Ardealul şi Banatul în perioada interbelică. Este vorba de iniţiativele de ridicare a unor lăcaşuri ortodoxe impunătoare în centrele unor oraşe, precum: Aiud, Cluj Napoca, Mediaş, Orăştie, Sighişoara sau Alba Iulia, având ca model Catedrala mitropolitană din Sibiu, ridicată înainte de Primul Război Mondial. Astfel, noua biserică din Timişoara, pe lângă rolul parohial, urma să-l aibă şi pe cel de catedrală a acestui oraş bănăţean. Piatra de temelie a fost aşezată la 20 decembrie 1936 de către episcopul Andrei Magieru al Aradului, pentru ca, aproximativ doi ani mai târziu, acelaşi eparhiot să sfinţească cele şapte clopote şi crucile noii biserici. După reînfiinţarea Eparhiei Timişoarei în anul 1939, lăcaşul aflat în construcţie a devenit biserică catedrală episcopală, pentru chiriarhul Vasile Lăzărescu constituind o preocupare de căpătâi. Al Doilea Război Mondial a amânat finalizarea construcţiei, până după 1944, şi în urma unor colecte organizate mai ales în şcolile bănăţene, mari contribuţii financiare fiind aduse de către însuşi episcopul Vasile Lăzărescu. La 6 octombrie 1946, catedrala Episcopiei Timişoarei a fost târnosită de către patriarhul Nicodim Munteanu şi însuşi regele Mihai, aflaţi în fruntea unui sobor format din ierarhi ardeleni şi bănăţeni şi în prezenţa unor membri ai guvernului. De remarcat este faptul că, imediat după actul de târnosire a catedralei, patriarhul Nicodim şi suveranul au plecat spre Bucureşti, fără a mai participa la săvârşirea Sfintei Liturghii. Gestul celor doi era evident în faţa propagandei orchestrate de prim-ministrul Petru Groza, care se afişa în ctitor al catedralei şi mare sprijinitor al Bisericii, toate acestea cu aproximativ o lună înaintea desfăşurării alegerilor parlamentare. Un an mai târziu, Eparhia Timişoarei a fost ridicată la rangul de Arhiepiscopie, apoi câteva luni mai târziu la cel de Mitropolie, noua catedrală devenind astfel mitropolitană. La un deceniu de la târnosire, prin purtarea de grijă a mitropolitului Vasile Lăzărescu, în catedrala din Timişoara au fost aşezate moaştele Sfântului Iosif cel Nou de la Partoş. Monumentala catedrală din Timişoara are un subsol care adăposteşte un muzeu religios bănăţean, iar cripta de sub altar este amenajată ca loc de veci al întâistătătorilor timişoreni.