Cătunul de pe harta sfinților

Azi, Crăiniceni (județul Botoșani) a rămas doar un nume. Pe hartă, nu mai există. Numai casa bunicilor Sfântului Ioan Hozevitul, devenită muzeu, și mănăstirea de maici din apropiere îi păstrează denumirea. Localnicii știu însă că și acum casele lor se află pe pământurile Crăinicenilor, chiar dacă, după ultima reorganizare administrativ-teritorială, locuiesc în Horodiștea. Dar, deși geografia nu-l mai amintește, satul lor va figura pentru totdeauna pe harta spirituală a sfinților români.

Ca mai toate satele din zona joasă a ­Văii Prutului, și Crăinicenii au stat mereu sub semnul pericolului, la îndemână furiei râului care, când plouă, aduce din Carpații ucraineni puhoaie înspăimântătoare. Învolburat la vreme de ploi mari, râul a săpat întruna în maluri, provocând alunecări de teren. Nu e, așadar, de mirare că satul s-a tot săltat în sus, „pe Holm” (pe ridicătură - n.r.). ­Oamenii au lăsat în urmă căsuțe de nuiele bătute cu lut și acareturi numai să nu stea mereu cu frica-n sân. În ultimul veac, ­sătenii au tot urcat cocoașa ­versantului, până sus, la drumul național ce vine dinspre Rădăuți Prut și înaintează spre ­Darabani.

Azi, pe Holm mai sunt doar câteva case locuite. Celelalte au rămas pustii. Jos, la câțiva pași de Prut, din cimitirul vechi al satului doar două morminte se mai cunosc. Restul crucilor au dispărut, în timp. Ici-colo se zăresc cochilii mici, de scoici, ca niște delicate ofrande albe. Pe deal, salcâmii au crescut în neștire, croind baricade de ­netrecut. Natura și-a recâștigat teritoriul pierdut acum cine știe când. „Tot satul era pe vale, cum spunem noi, adică aproape de apa Prutului. După ce s-a ridicat și sfințit biserica mare, din deal, în 1931, oamenii s-au tot mutat încoace, la șosea”, explică ­Gabriela Balahură, cea care face ghidaj pentru vizitatorii și pelerinii care vin să vadă aceste locuri.

Atât de puține locuințe mai stau în picioare că de la ultima reorganizare administrativ-teritorială satul a și fost des­ființat, contopindu-se cu Horodiștea. Nicăieri, pe hartă, nu mai este trecut numele lui.

Denumirea de „Crăiniceni” se păstrează, însă, la fel de rezonantă, în inimile localnicilor și ale pelerinilor care ajung până în nordul îndepărtat al Moldovei ca să vadă locul în care s-a născut unul dintre cei mai cunoscuți sfinți români - Sfântul Ioan Iacob Hozevitul. O căsuță miniaturală ce reproduce căminul în care sfântul a crescut, precum și mănăstirea ce-i șade alături sunt singurele edificii care mai amintesc, oficial, de cătunul Crăiniceni. 

Mănăstirea din cel mai nordic punct al țării 

 

Căsuța a fost construită în 2003, pe locul în care, odinioară, a existat casa bunicilor dinspre tată, Maria și Zamfir Iacob, în care sfântul s-a născut și pe care a și moștenit-o. În schimbul ­sumei de bani trebuitoare pentru transportul înspre Țara Sfântă, moștenirea de la bunici a fost preluată de unchiul Alecu, cel în casa căruia a trăit după ­moartea bunicii. După plecarea sfântului la Ierusalim, în 1936, căsuța a funcționat timp de ­doi ani ca școală, apoi a fost dărâmată. Până în 2003, locul a rămas așa, gol, acoperit doar de un lan de porumb. În 2003, una dintre fetele bătrânului Alecu a donat comunei bucata de teren, iar Primăria a început demersuri pentru ridicarea unei noi case, după înfățișarea celei vechi, pentru a cinsti memoria Sfântului Ioan Iacob. „La 1 iulie au început lucrările, iar pe 6 septembrie a fost sfințită. Casa a fost ridicată la propunerea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, cu sprijinul Primăriei, al oamenilor din sat și al Direcției Județene pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Botoșani. A fost făcută cu materiale tradiționale, din nuiele împletite, bătute cu lut, pe vechiul amplasament al casei bunicilor, iar din patrimoniu fac parte obiecte adunate de la bătrânii noștri, reconstituind o gospodărie specifică locului”, explică Gabriela Balahură.

Odaia largă, învelită în albul lăptos al pereților, e căptușită cu cele trebuitoare, așa cum era, odată, în casele celor bătrâni - cuptorul acoperit cu rogojină, pe care dormeau copiii cei mici, plita pe care stăpâna casei învârtea mămăligi aurii, lavițe de-a lungul pereților, ca niște discrete invitații la odihnă și taifas, țesături cum azi doar în lăzile cu lacată ale bunicilor se mai găsesc, icoane vechi, reproduceri după fotografiile sfântului, în diferite ipostaze (copil, apoi elev de liceu). Toate însumează, ­într-un univers al bunei cuviințe și al rânduielilor de demult, Casa Memorială „Sfântul Ioan Iacob Hozevitul” Crăiniceni.

Într-o latură a căsuței, s-a ridicat, la un moment dat, un mic paraclis, refăcut și transformat apoi în biserică de schit, iar azi în biserică de mănăstire, având hramul „Sfântul Cuvios Ioan ­­Iacob de la Neamț”, sărbătorit pe 5 august. „Inițiativa de a înființa aici un schit a avut-o părintele Teodosie, starețul Mănăstirii Zosin de lângă Botoșani, care, fiind de loc din ­Darabani, din apropiere, era legat sufle­tește de locurile acestea. Aprobarea de la Înaltpreasfințitul ­Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, a fost primită pe 18 iunie 2018. Apoi, cu îngă­duința maicii starețe a Mănăstirii Vorona, care a acceptat să dea trei maici din obștea ­Mănăstirii Vorona pentru a veni aici, s-a înființat schitul. Am transformat paraclisul în biserica actuală, după o serie de lucrări de refacere, finalizate pe 5 august 2018, când s-a și sfințit biserica. Obștea noastră s-a mărit anul acesta. Acum, cu tot cu maica stareță, suntem 10. Iar schitul a devenit mănăstire”, explică maica Serafima, una dintre primele trei măicuțe sosite aici să pună bazele schitului.

Mica obște de maici împreună cu maica stareță au făcut, într-un timp foarte scurt, minuni de vrednicie. Locul e îngrijit, pretutindeni domnesc ordinea și pacea. De altfel, la sosire, așa le-am și găsit pe măicuțe - dereticând, ca niște furnici neobosite, prin ograda cât o cutiuță. Alături, de jur împrejur, căsuțe albe - chilioare ale maicilor - întregesc senzația de miniatural ce învăluie locul. Pe Valea Prutului cea uitată de lume, căsuța și mănăstirea închinată sfântului au devenit adevărate oaze de lumină și de ospitalitate. „Cum am ajuns aici, am avut sentimentul că aparțin locului. Oamenii ne-au primit ca acasă, firesc. E un loc unic. Dimineața, când mergem la biserică, pe la trei și jumătate, mijesc zorii. Și, la orizont, pe Prut, se zărește linia galbenă a răsăritului. Apoi, linia se tot albește, se luminează tot mai mult. Parcă-ți tresaltă sufletul. E o pace care nu poate fi descrisă”, spune maica stareță ­Mariami Tunza.

Ultimele trei cruci din cimitirul vechi

Cobor, alături de Gabriela ­Balahură și de maica stareță, spre fosta vatră a satului de pe malul Prutului. Un drumeag ­îngust, de pământ, se prăvălește primejdios printre case părăginite și grădini devenite prizoniere ale hățișului verde, neprimenit de mână omenească. „Aici nu mai stă nimeni, nici aici. Ultima casă locuită e acolo, pe deal, de unde am pornit. Copiii au plecat, casele se dărâmă, nu mai vine nimeni să le îngrijească”, spune Gabriela Balahură.

Drumul se oprește 300 de metri mai la vale de mănăstire, pe un platou deschis, la baza dealului, în fața fostului cimitir al satului Crăiniceni. În jur, povestește Gabriela Balahură, au fost sumedenie de case. În mijloc, o troiță nouă amintește că pe acel loc s-a aflat Altarul vechii bisericuțe de lemn, azi dispărută, cea în care a fost botezat Sfântul Ioan Iacob. Două cruci noi, refăcute, însemnează locurile în care sunt înmormântate mama sfântului, Ecaterina, și bunica Maria, cea care l-a ­crescut. Într-o latură, o lespede veche, de piatră, decorată cu crucițe sculptate, străjuiește locul, ca un semn solitar al lumii celor care se vor fi odihnit aici, de veacuri.

Sus, pe creasta dealului din față, se văd micile turle ale mănăstirii, străpungând, biruitoare, păienjenișul verde croșetat de natura ce n-a avut stavilă. Ca un semn că timpul, deși a înghițit casele și locurile Crăinicenilor vechi, poate ține vie, în căsuța memorială și în bisericuța ­mănăstirii, memoria satului de demult și a sfântului zămislit din pământurile mănoase de pe malul Prutului.

O viață de sfânt

Sfântul Ioan Iacob s-a născut în satul Crăiniceni, pe atunci aflat în fostul județ Dorohoi, pe 23 iulie 1913. Mama, Ecaterina, și tatăl, Maxim, erau oameni de-ai locului. Slăbită, mama s-a stins imediat după naștere, micuțul rămânând în grija bunicii dinspre tată, Maria Iacob. A fost botezat în mica biserică de lemn a Crăinicenilor, de pe malul Prutului, primind numele de Ilie. Trei ani mai târziu, tatăl, Maxim, s-a prăpădit pe front, în timpul Primului Război Mondial. 

Micul Ilie a crescut alături de bunică, în curățenie și bună cuviință, dar mai ales în dragostea pentru cele sfinte. A început cursurile școlii primare din Crăiniceni, în 1920, dar în 1923 a pierdut-o și pe bunica Maria, cea care-i fusese, de fapt, adevărata mamă. A trăit apoi în casa unchiului dinspre tată, Alecu, într-o familie cu alți șase copii și cu multe greutăți. În 1925, a intrat la Liceul ­„Mihail Kogălniceanu” din Lipscani (azi pe teritoriul Republicii Moldova), unde a învățat trei ani, apoi a urmat Liceul „Dimitrie Cantemir” din Cozmeni-Cernăuți (azi pe teritoriul Ucrainei), absolvit în 1932, ca premiant. De altfel, pe tot parcursul vieții școlare, a fost un elev eminent, pasionat de literatura universală, de științele exacte, dar și de științele naturii și de limbile străine. În 1933 a hotărât să se închine cu totul vieții monahale. Și-a luat rămas bun de la unchii săi și a plecat pe jos, 150 de kilometri, spre Mănăstirea Neamț, unde s-a închinoviat, cu binecuvântarea starețului Nicodim Munteanu, cel care avea să devină patriarh. A fost, aici, ajutor de bibliotecar, dar și ajutorul farmacistului mănăstirii. A fost tuns monah la 8 aprilie 1936, primind numele de călugărie Ioan. 

Și-a dorit fierbinte să plece pentru totdeauna în Țara Sfântă, unde să se retragă în pustnicie. Iar acest lucru s-a petrecut spre sfârșitul anului 1936, când Sfântul Ioan a călcat pentru ultima dată pământul Crăinicenilor, luându-și rămas bun, pentru vecie, de la rudele sale pământești. După plecarea la Ierusalim, sfântul nu s-a mai întors niciodată în sat și nici în țară. O ultimă scrisoare i-a scris-o unchiului, moș Alecu, apoi a întrerupt orice legătură cu rudele, cu satul, închinându-și viața rugăciunii neîntrerupte. După o perioadă petrecută la Mănăstirea „Sfântul Sava”, din Iudeea, în 1952, Sfântul Ioan s-a retras în pustiul Hozevei, unde a și părăsit lumea aceasta, în 5 august 1960.