Căzut-a chiparosul, întristaţi-vă, cedri!

Sunt oameni pe care, evocându-i după trecerea lor în viaţa veşnică, nu simţi nevoia să-i plângi; moartea lor nu e, de fapt, moarte, ci adormire. Înspre ei nu adie vântul rece al morţii înfricoşătoare şi pline de mister, ci o pace adâncă, liniştitoare, din care înţelegi că Domnul i-a chemat atunci când i-a aflat cât mai vrednici de Împărăţia Lui. Toţi care l-au cunoscut, mai de curând sau de mai multă vreme, tânjesc acum să împărtăşească frânturi de gând despre părintele Petroniu, ca o mărturisire a întâlnirii cu un om sfânt şi ca o împărtăşire a bucuriei acestui dar.

Ieşim parcă unii altora în întâmpinare, având în minte chipul şi cuvântul părintelui, pomenindu-l şi urmându-i credinţa. Pare cu totul neinspirat să vorbeşti la trecut despre un om în care ai descoperit chipul lui Hristos şi frumuseţea aceea negrăită cu care numai Duhul Sfânt îl poate împodobi pe om. Ce facem ca să dobândim viaţa veşnică? Aflând că părintele a trecut la Domnul, mi-am amintit cuvântul proorocesc: Căzut-a chiparosul, întristaţi-vă, cedri! Dar asta mi-a adus mângâiere în suflet şi mi-a descoperit mai degrabă o "cădere" în cer, o înălţare prin har şi sfinţenie. Întâlnindu-l pe avva Petroniu, înţelegeai deplin cuvântul Sfântului Isaac Sirul, că "monahismul este lauda Bisericii". Cu multă dragoste pentru Hristos şi Biserică, dar plin de curaj în a refuza compromisurile, părintele chema la o viaţă trăită cu totul după voia lui Dumnezeu, spunând că e interesul nostru să câştigăm mântuirea. "Noi, creştinii, - spunea Părintele -, ştim că după încheierea vieţii de pe pământ începe veşnicia. Dacă pentru scurta viaţă de pe pământ ne străduim aşa de mult, pentru fericirea veşnică nu facem nimic? Dumnezeu mi-a rânduit viaţa veşnică; trebuie să mă pregătesc pentru ea în fiecare zi. Eu acolo vreau să intru. Ce fac? Sfinţii erau permanent grijulii pentru asta, cu o grijă istovitoare." Blând şi smerit, dar plin de râvnă în cele duhovniceşti, căuta să-i îndemne pe monahii tineri către sporirea lucrării duhovniceşti, reamintindu-le şi scrierile pline de Duh ale Părinţilor filocalici şi ale Sfinţilor Părinţi, uneori uitate: "ele sunt necesare - spunea odată părintele - absolut necesare. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că cele două aripi ale vieţii creştineşti sunt cunoaşterea şi făptuirea. Să cunoşti învăţătura Bisericii şi cum trebuie să trăieşti creştineşte; e vorba de o cunoaştere duhovnicească, nu una teoretică. Capeţi o mulţime de noţiuni, de cunoştinţe, de date, dar ele nu au nici o influenţă asupra vieţii mele sufleteşti. Nu m-am ales cu nimic. Este şi invers. Pot să fiu şi călugăr; nu cunosc învăţătura Bisericii, dar am o anumită practică. Dar de multe ori practica aceasta devine o rutină, ceva automat. E ca o închinare la idoli, pentru că nu ştii de ce faci un anumit lucru. Ignoranţa este o mare primejdie." Cuvântul său era viu şi plin de putere Ce mi se pare minunat la părintele Petroniu este acel firesc şi legătura neîntreruptă între vremea rugăciunii din biserică, şederea la masă, vorbirea măsurată şi dialogul obişnuit. Nu lepăda haina omului duhovnicesc atunci când discută probleme de organizare şi bună rânduială în obşte. Ca la marii oameni ai Bisericii, cuvântul său era viu şi plin de putere, deseori cu imagini din viaţa omului. Simţeai că are totuşi un dar în plus, acela de a-ţi desluşi tainele dreptei credinţe în chip teologic, tâlcuind împreună cu Sfinţii Maxim Mărturisitorul, Isaac Sirul sau Ioan Scărarul. Îţi deschidea privirea minţii către scrierile de căpătâi ale Sfinţilor Părinţi, ca o provocare să te apropii şi să le descoperi, citindu-le. Dându-ţi sfat, părintele te ridica din căderea ta şi îţi bucura inima cu nădejdea unei vieţi înnoite prin pocăinţă şi prin mai multă osteneală în cele duhovniceşti. Plecai de lângă dânsul cu pace şi mângâiere sufletească, de neuitat. "Cum sporeşte un om în rugăciune? Prin dragoste, prin înfrânare, prin înălţarea minţii la Dumnezeu şi prin cugetarea duhovnicească. Rugăciunile Bisericii sunt întemeiate pe convingerea că ele sunt adresate unei persoane prezente în chip duhovnicesc. Atunci când intri în dialog cu o altă persoană, eşti atent la persoana cu care vorbeşti, asculţi ceea ce-ţi spune ea şi îi răspunzi; nu te gândeşti în altă parte, nici nu te uiţi în altă parte, vorbind cu altcineva. Aşa trebuie să fie şi simţirea, ca o stare sufletească potrivită dialogului cu Dumnezeu, cu Maica Domnului şi cu sfinţii. Când stai în faţa Împăratului ceresc, nu stai nepăsător, nesimţitor. Aşadar, ceea ce-I spui lui Dumnezeu trebui să înţelegi şi să simţi, să participi. Şi mintea, şi inima exprimă o anumită stare conformă cu ceea ce spui. Nu e de-ajuns să te rogi doar cu buzele. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că este mare păcat să te rogi lui Dumnezeu cu nesimţire; e batjocură. De aceea se cuvine să ne rugăm cu înţelegere şi cu simţire." Rânduiala înduhovnicirii omului Cei care l-au cunoscut pe părintele Petroniu în anii '80 povestesc cât de greu le era românilor la Prodromu, câte lipsuri au îndurat, împlinindu-şi însă lucrarea lor monahicească. Părintele se bucura nespus pentru românii care veneau în Sfântul Munte şi nu uitau să treacă şi pe la Prodromu. Fie preoţi, monahi sau tineri pelerini, toţi primeau binecuvântare şi sfat de folos, cu înţelegere pentru greutăţile fiecăruia. "Ne povestea odată părintele Paisie Olaru că a venit o femeie la spovedit şi i-a zis: Părinte, cum o fi cu mântuirea mea, că eu nu ştiu rugăciuni multe pe de rost, pentru că nu ştiu să citesc. Şi nu te rogi, întrebă părintele? Mă rog. Cum te rogi? Uite cum mă rog. Mătur prin casă, strâng gunoaiele şi zic în mintea mea: Doamne, curăţeşte gunoaiele din mintea mea, cum curăţ eu gunoaiele din casă. Când spăl rufe, zic: Spală, Doamne, negreala păcatelor din sufletul meu şi să fie sufletul meu frumos aşa cum e o rufă curată. Şi orice fac, spun o rugăciune ca asta. O fi bună rugăciunea mea? Numai aşa să te rogi!, i-a răspuns părintele Paisie. Ea aplica metoda Sfântului Vasile cel Mare fără să-l fi citit vreodată. Vedeţi, a aplica metoda aceasta presupune şi o anumită stare sufletească. Dar repet: dacă omul e bântuit de patimi şi nu-şi vede păcatul, mintea lui nu se trezeşte. Omul trebuie să se despătimească şi să fie în pace cu aproapele." Ce rămâne, până la urmă, şi dincolo? Rămâne dragostea, care pe toate le desăvârşeşte. "Cum îl iubeşte Dumnezeu pe om? Dar ce să spun eu? Avem cuvântul Evanghelistului: Aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Ce e mai mult decât asta? Ne-a dat învăţătură dumnezeiască, ne-a lăsat rânduiala minunată a înduhovnicirii omului, ne-a pregătit viaţa veşnică şi ne aşteaptă: Veniţi să moşteniţi împărăţia gătită vouă! Sfântul Cuvios Moise spunea: Puţină este osteneala, veşnică odihna."