Ce ar spune, oare, mama?
„Dați-mi o generație de mame creștine și voi schimba fața lumii”, spunea în secolul al IV-lea Sfântul Ioan Gură de Aur. Eram elev la seminar când am auzit aceste cuvinte spuse la patrologie de profesorul meu care m-au surprins. Oare atât de mare influență să aibă mamele? Nu supralicitase marele antiohian, forțând puțin nota? Puterea de a schimba lumea credeam că o au politicul, economicul, nu mamele copiilor. Dar realitatea m-a convins de adevărul spuselor Hrisostomului. Mi-am dat seama de asta mai târziu, când eram diriginte la o clasă de la Școala Principesa Ileana din București. Acolo predam și religie.
Prima ședință cu părinții a fost emoționantă. În fiecare părinte așezat în bancă, în locul unde stătea fiul sau fiica lui vedeam elevul sau eleva cu care mă întâlneam la dirigenție sau religie. Părinți extraordinari, foarte atenți la ceea ce li se spunea despre odraslele lor. Nu toți erau foarte familiarizați cu Biserica, dar toți demni, frumoși și curioși să știe pe mâinile cui încăpuseră copiii lor. Intrând în vorbă cu fiecare realizam cât de mult seamănă un copil cu părinții lui și influența extrem de puternică pe care o are asupra celui mic un adult, mai ales mama lui.
Această înrâurire, care merge mână în mână cu moștenirea genetică, se continuă și după ce copilul devine, la rândul lui, matur și nu dispare nici după ce mama părăsește lumea aceasta.
Am găsit în lumea sportivă un exemplu care să dovedească tot ceea ce am scris mai sus. E vorba de un atlet spaniol, Ivan Fernandez, alergător de curse de fond. În 2012, alături de alți concurenți veniți de pe toate continentele, Ivan a participat la un cros organizat la Burlada, în provincia iberică Navarra.
Unul dintre favoriții cursei era Abel Kiprop Mutai, un kenian care fusese campion mondial la atletism încă din perioada junioratului.
El a și condus cursa, dar pe ultimii metri pe care-i mai avea de parcurs, africanul s-a intimidat de clopoțelul care anunța intrarea pe ultima turnantă și, debusolat de mulțimea aplaudând și strigând la el, s-a oprit din alergare. În spatele lui, foarte aproape, se afla ocupantul locului 2, Ivan Fernandez. Acesta l-a văzut pe african și a intuit ce se întâmplase în mintea lui. Așa că i-a spus în spaniolă să continue cursa fiindcă ea nu se încheiase. Dar Kiprop nu știa limba spaniolă. Atunci Fernandez, văzând că îl derutează și mai tare pe concurentul de culoare, a lăsat explicațiile deoparte și a început să-l împingă pur și simplu pe Mutai spre linia de sosire. Cursa s-a încheiat în final cu kenianul pe primul loc. Jurnaliștii sportivi au fost însă mai dornici să discute cu spaniolul care renunțase cu atâta lejeritate la medalia de aur, preferând onest să-și ajute adversarul pentru a găsi drumul către victorie. Și l-au luat la întrebări pe Ivan Fernandez. „De ce ai făcut gestul acesta?” „Visul meu este ca într-o zi să putem avea în comunitate o viață unde asemenea gesturi să nu fie excepții.” Reporterul a fost cam mirat de răspuns. Așa că a repetat: „De ce l-ai lăsat pe kenian să câștige?” „Nu l-am lăsat să câștige. A fost mai bun decât mine. Dacă i-o luam înainte nu era atletism, ci orice altceva în afară de sport.” Însă reporterul nu s-a lăsat: „Dar ai fi putut câștiga”. „Da, dar care ar fi fost meritul victoriei mele? Ar mai fi existat măcar un pic de onoare în primirea acelei medalii? Ce ar fi crezut mama mea văzându-mă că procedez așa?”
Ultimele cuvinte ale lui Ivan din acel scurt interviu l-au lăsat pe reporter cu gura căscată. Spaniolul nu se gândise nici la ceea ce ar fi crezut antrenorul, sau prietenii ori colegii din echipa lui. Nici măcar la Dumnezeu. Autoritatea primă, cea mai apropiată era mama lui. Valorile sunt transmise din generație în generație. Ce primim de la mamele noastre creștine e bine să păstrăm și să predăm celor care ne vor urma.