Ce înseamnă a fi drept înaintea lui Dumnezeu?
Origen, Din omiliile Evangheliei de la Luca, Omilia a II-a, III-IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 7, pp. 84-85
„Să privim acum mai de aproape laudele aduse lui Zaharia și Elisabetei, pe care Sfântul Luca le înfățișează în istoria sa, nu numai pentru a afla că ei erau vrednici de laudă, ci pentru ca, însușindu-ne oarecum râvna lor sfântă, să ajungem și noi înșine a fi vrednici de laudă. Luca ar fi putut să scrie mai simplu că amândoi erau drepți, ținând toate poruncile, dar el a socotit folositor să adauge: Erau amândoi drepți înaintea lui Dumnezeu, căci s-ar putea ca cineva să fie drept înaintea oamenilor, fără a fi și înaintea lui Dumnezeu. Să luăm o pildă: Un om nu află nici un temei să vorbească rău despre mine, căci oricât a cercetat în toate privințele n-a descoperit nimic cu ce să mă învinuiască, dovadă că sunt drept înaintea oamenilor și dacă toți oamenii au această părere despre mine, dacă cercetând să afle vreo pricină de critică ei nu pot afla nimic decât că toată suflarea mă laudă, înseamnă că eu sunt drept înaintea celor mai mulți dintre oameni. Or, în realitate, judecata oamenilor nu-i sigură, ei nu au de unde ști dacă nu cumva am păcătuit cândva în adâncul inimii mele, dacă nu cumva m-am uitat la o femeie, poftind-o și săvârșind cu ea adulter în inima mea (Matei 5, 28).
Când mă văd oamenii că fac milostenie după puterile mele, nu au de unde ști dacă eu fac acest lucru ca să împlinesc o poruncă a lui Dumnezeu sau ca să caut lauda sau mărirea oamenilor (Matei 6, 20). Este însă foarte greu să fii drept înaintea lui Dumnezeu, nefăcând binele pentru altă pricină decât de dragul binelui însuși și de dragul de a căuta numai pe Dumnezeu, ca răsplătitor al faptelor bune.”
Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a VI-a, Cap. XII, 104.1-2, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 5, p. 444
„Și după cum lui Moise, datorită faptelor lui drepte și a legăturii necontenite cu Dumnezeu, Care grăia cu el, i s-a așezat pe fața lui o culoare plină de slavă, tot așa și în sufletul gnosticului pătrunde o putere dumnezeiască de bunătate, datorită purtării de grijă a lui Dumnezeu, a profeției și a conducerii lui Dumnezeu; și sufletul lui arată un fel de strălucire spirituală, cum ar fi căldura de soare, o pecete clară a dreptății, lumină unită cu sufletul printr-o dragoste continuă, care vine de la Dumnezeu și aduce ceva de la Dumnezeu. Și, de aici, încolțește în gnostic asemănarea cu Dumnezeu-Mântuitorul, atât cât îi este cu putință firii omenești.”
(Cuvânt patristic, Pr. Narcis Stupcanu)