„Ce vânt te aduce la noi?...”
Armenia, Erevan, „Caisa de aur”. Sunt primită cu panere largi de caise, că e iulie, luna caiselor, când acestea se revarsă prin piețe și sunt sfințite, tradițional, în biserică; a caiselor care au dat și numele festivalului de film la invitația căruia am ajuns în Armenia. Caisele - simbol național - au invadat, în panere largi de rafie împletită, podiumul festivității de deschidere, coridoarele sălilor de cinema, biroul de presă, chiar și covorul roșu este străjuit de panere cu fructe de forma inimii. Copaci miniaturali „ai dorințelor”, încărcați de caise aurii tronează, ca o încununare a Cornului abundenței, pe mesele de banchet, zi de zi și seară de seară, pe măsura ospitalității armenești. Panere cu caise de culoarea chihlimbarului îi vor recompensa, alături de statuete și diplome, și pe laureații festivalului, dar sunt de ajuns pentru toată lumea. Plecăm spre camerele de hotel cu buzunarele pline de caise. Translucide, galben‑opal, mari, de culoarea mierii de salcâm.
Localnicii mă întreabă: „Ce vânt te aduce la noi?...”Te întrebă italienii ce cauți la Roma? Francezii, ce cauți în Franța? Englezii, suedezii, americanii? Dar ca să ajungi în Armenia, ca și în România, în Georgia, în Kazahstan, trebuie să ai un motiv bine întemeiat. O pricină, un rost ori o întâmplare aparte, a ta. Că nu toate vânturile trec pe aici.
Ce m‑a adus în Armenia? Paradjanov, le spun. M‑or crede? Mă cred, ba chiar mă înțeleg: toată lumea îl cunoaște pe Paradjanov aici (ca și în Georgia, patria sa după naștere). Mă simt ca acasă. Ca și în Georgia - Sakartvelo, Iviria, Colchida, Kartlia.
Armenia e Hayastan pentru armeni: este țara lui Hayk, urmașul lui Noe: Haya‑stan. Și gruzinii sunt urmași ai lui Noe: Kartlia este țara lui Kartlos, fiul lui Targamos, fiul lui Gomer, fiul lui Iafet, al treilea fiu al lui Noe. Numele acestea se regăsesc în Cartea Genezei, dar și în vechile scripturi din Caucaz, transmise cu sfințenie din generație în generație. Arborele genealogic al neamului e afișat în muzee, în școli și biserici, astfel că îl știe fiecare. Este, alături de limbă și alfabet, una dintre „icoanele” neamului; și acestea, icoanele identității naționale la armeni, sunt multe și foarte vii.
Cu toții suntem urmași ai lui Noe, dar puține neamuri au păstrat nealterată această memorie. Puține popoare știu să‑și numească strămoșii până la origini. Armenii sunt un popor al memoriei, oameni ai cărții, își cunosc și își cinstesc până azi strămoșii întemeietori, literatura lor măsoară milenii. Întemeietorii alfabetului lor dau nume bulevardelor, sunt trecuți în sinaxare și în soborurile de înțelepți ai neamului, imortalizați în statui de o uimitoare frumusețe și măreție.
Porțile Orientului
Nu știu să existe oraș cu un asemenea geniu al pietrei, sculptate ori dispuse în arhitecturi, ca Erevanul. Statuile de personalități parcă te salută la fiecare stradă, într‑un evantai de expresii ale demnității, inteligenței, măreției, curajului, spiritului mucalit, ca un veritabil sfat al bătrânilor, tocmai ieșit din bazaltul scripturilor naționale, într‑o armonie dintre trecutul îndepărtat și prezent, cum cred că numai armenii mai știu să creeze. Nici urmă de răceala bășcălioasă din plastica românească din ultima jumătate de veac față de istoria națională. Și aceste statui pline de putere inspiratoare, care populează orașele, ba uneori și satele, sunt realizate de o pleiadă de sculptori și arhitecți autohtoni, în plin sovietism postbelic sau în epoca de cruntă recesiune de după 1990, când Armenia a fost scuturată de falimentarea întregii industrii autohtone. Ervand Kochar, Ara Harutyunyan, Ara Sargsyan, Ghukas Chubaryan: iată o serie de sculptori recunoscuți, autorii unor lucrări legate cu mii de fire de istoria, duhul și tradițiile acestei națiuni. De unde mijloacele, într‑o criză economică care nu se mai termină, înăsprită de un război prelungit și de un cutremur devastator, pentru investiții urbanistice strict decorative?
Se pare că armenii își găsesc resursele în cenușă, ca pasărea Phoenix. Este uimitor cum o țară atât de vitregită de istorie, care nu a avut de secole perioade stabile de independență, își găsește forța să renască și să creeze, și în plin socialism, dar și astăzi, o cultură bazată pe frumusețe, noblețe și ideal! O țară care pare din afară încremenită în trecut, asemeni bisericilor ei bimilenare, multă vreme părăsite, azi revenite la viață, renaște cu o putere de neînțeles, care poate să izvorască numai din credința în Dumnezeu, asumată în taina Crucii. A crucilor de piatră bi‑ sau tridimensionale, hachkarurile, pe care de două mii de ani călugării și pietrarii acestei țări le transformă în flori și în aștri, înfloriți în arabescuri și în arbori cerești, plini de păsările raiului, de parcă piatra și‑ar pierde orice împotrivire în mâinile lor! Numai Crucea, trăită în filigranele ei și iubită, poate naște asemenea miracole de transformare a supliciului în frumusețe - oglindire perfectă a destinului acestui popor.
În căutarea omului vechi
Suntem laporțile Orientului. Fixate mai mult conceptual‑subiectiv decât geografic, sunt porți ale miracolului, la fel de seducătoare și alunecoase ca acesta. Este un pariu să le prinzi, să le surprinzi în camera foto, dar mai ales în puterea cuvântului! Un cuvânt tot mai puțin deslușibil, pe care nu îl mai rețin decât basmele și legendele... dar și oamenii născuți de aceste legende. Am străbătut mări, țări și multe anotimpuri de așteptare ca să‑i cunosc. Și acum ei mă întâmpină, cu legendele lor, al căror adevăr se vădește în fapte. Nu‑mi e greu să îi recunosc. Nu‑mi e greu să le disting sensul cuvintelor: tăcerile și așteptările îndelungi mi‑au ascuțit auzul.
Ca o Alice într‑o Țară a Minunilor, sunt întrebată: „Ce vânt te aduce la noi?...” Ce caută o pasăre călătoare dintr‑o țară veche de numai 2.000 de ani pe un pământ ce își măsoară istoria în cinci milenii? Ce caută o româncă în țara vitejilor de care se temeau romanii și bizantinii, în țara sculptorilor, caligrafilor, poeților și arhitecților, ce cucereau inimile vanitoase ale Europei și capriciile Soarelui‑Răsare, țară restrânsă astăzi la un petic din imperiul de odinioară și pe care cinicii o reduc la peiorativul Radio Erevan?
Ce caută o româncă la Erevan? Pe Paradjnanov?!... De bună seamă, mai mult! Omul vechi, neglobalizabil: în căutarea lui am ajuns, din filele marilor epopei, readuse în fața mea de Paradjanov, pe pământul noului legământdintre Dumnezeu și Noe Patriarhul, legământ întipărit acum peste 5.000 de ani în solul reavăn al Araratului. Munte al binecuvântării, aflat la numai câteva sute de kilometri sud de dipolul său, negurosul Elbrus. Caucazul Mare și Caucazul Mic: munte al supliciului și al rebeliunii, aflat la distanța unui zbor de porumbel de muntele apei purificatoare și al binecuvântării. Vechiul blestem și noul legământ, cearta și împăcarea omului cu Dumnezeu. Împreună, cele două masive‑pereche, așezate între Marea Neagră și Caspică, par să sintetizeze destinul întregii umanități.
Pământ străvechi al memoriei, țară a legendelor începutului și sfârșitului lumii (potrivit unei profeții georgiene, Judecata de Apoi va avea loc la Mțheta!), Caucazul este locul unei acustici pnevmatice deosebite, locul unde spusele profetice s‑au păstrat și se aud până azi, pentru că genele îomului vechi, neglobalizabil” sunt vii și continuă să inspire. Nu degeaba catedrala Stâlpului de Viață Făcător se află aici! Locuri în care memoria originilor este vie și continuă să modeleze destine și idealuri. M‑am întrebat atunci: „Cum?” (Va urma)