...Cei neroditori
Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea a Zecea, Capitolul al Doilea, în Părinți și Scriitori Bisericești (2000), vol. 41, pp. 932-933
„Dacă deci mlădița este în acest mod, atârnând, ca să spun așa, degeaba de tulpina viței, va fi expusă cuțitului lucrătorului, căci o va tăia cu siguranță și o va da ca gunoi deșert focului. Aceasta e osânda celor neroditori, precum socotesc că spune, în chip de parabolă, stăpânul către lucrător, despre smochin: Taie-l; de ce să ocupe locul în zadar? (Luca 13, 7). Așa socotesc că și Dumnezeu, Tatăl tuturor, taie mulțimea uscată și neroditoare a mlădițelor care atârnă fără folos de vița spirituală. Căci cred că îngrijitorul de sufletele noastre, adică Dumnezeu, vrea să arate prin parabola de aici ce și câtă pagubă suportă sufletul tăiat din comuniunea cu El. Căci va fi aruncat spre nimic cel ce nu se va folosi spre nici o facere de bine, predându-se în mod neîndoielnic chinului și făcându-se hrană focului a-toate-consumator*. Dar și prin prorocul Iezechiel s-a spus despre aceasta, tâlcuindu-se: Fiul Omului, ce întâietate are lemnul de viță-de-vie față de oricare alt lemn, și coarda de viță-de-vie între arborii din pădure? Se ia oare din el vreo bucățică pentru vreun lucru? Se ia oare din el măcar pentru un cui, ca să atârni de el vreun lucru oarecare? Iată, el se dă focului spre ardere; amândouă capetele lui le mistuie focul, și mijlocul arde și el (Iezechiel 15, 2-4). Înțelegi, deci, că ceea ce a fost tăiat și desprins cu totul e pe de-a-ntregul nefolositor, deci nu poate fi folosit la nimic din cele necesare, ci doar se dă focului.”
* Tâlcuirea Sf. Pr. Mărt. Dumitru Stăniloae: Cel rău nu va mai fi aruncat spre nimicire totală, căci Dumnezeu nu mai nimicește un om creat odată, ci va exista, dar nu va folosi nimănui, neavând nici un rost în ansamblul creației, și acesta va fi cel mai mare chin pentru el, asemenea unui foc interior. Căci îl va usca de tot, nemaiputând arăta nici un rod folositor altora, de vreme ce nu mai e întreținut de Duhul de-viață-făcător și de-iubire-dătător al lui Hristos. E uscăciunea care face neputincioasă orice comuniune, întreținând în om chinul singurătății spirituale. (n.s. 1770, p. 933)
(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)