Cel mai vechi tren cu aburi din lume se plimbă prin Bucovina

Mocăniţa "Huţulca" este atracţia turiştilor care poposesc în localitatea suceveană Moldoviţa, aşezată în inima Obcinii Mari şi a Feredeului. Vagoanele tractate de cea mai veche locomotivă cu aburi funcţională de pe glob, marca Krauss din 1917, circulă pe una dintre puţinele căi ferate cu ecartament îngust din ţară. Această linie ferată există încă din 1888, a fost construită de un proprietar de gatere din München. Timp de peste un secol, pe ea au circulat mocăniţe care au transportat cherestea şi buşteni. Traseul iniţial a fost de aproape 100 km. Începând din 2005, un investitor austriac reîncepe bucată cu bucată reconstrucţia acestei linii forestiere, care ajunge momentan la lungimea de 10,5 km. Zi de sâmbătă la Moldoviţa, însorită, înviorată de mireasma bradului care dă aerului o prospeţime aparte. În gara micuţă din comună este zarvă. Turişti mari şi mici aşteaptă nerăbdători şi veseli, în cele trei vagoane, plecarea mocăniţei în care s-au îmbarcat deja, după ce au plătit preţul călătoriei - 10 lei copiii şi 20 lei adulţii. Nu sunt doar români, ci şi olandezi, francezi şi nemţi, însă limbajul veseliei este universal şi nimic nu-i împiedică să comunice în codul prieteniei. Roţile se pun în funcţiune bătrâneşte, legănat, la ora 15:00 fix. Locomotiva începe să scoată pe "nări" fum gros, asemenea unui armăsar din basmele copilăriei care a înfulecat jăratec. Pasagerii nu mai contenesc cu aprecierile la adresa maşinăriei, dar şi a peisajului pitoresc. Locuri unice, sălbatice Fiecare şuierat al locomotivei este preluat, ca un ecou, de călători, într-un "Uuuuu uuuu" prelung, urmat de un râs general şi aplauze scurte. Bucuroşi de experienţa inedită la care iau parte, salută pe toţi drumeţii întâlniţi în cale. Li se răspunde cu mâini fluturate în aer şi zâmbete largi pe faţă. "Când trece mocăniţa, de fiecare dată oamenii sunt bucuroşi, îşi lasă treburile şi ne fac cu mâna", spune Constantin Lupu, unul dintre cei trei mecanici, seniorul echipei, care la cei 75 de ani este mai vioi şi mai binedispus decât un flăcău de 20 de ani. Huţulca (denumirea vine de la dansul popular ucrainean cu acelaşi nume) înaintează la pas. De la fereastra vagoanelor ai timp să cumpăneşti viaţa acestor locuri, aşa cum este ea. Când nu sunt în gospodării, cu treburi prin ogrăzi sau grădini, unii dintre săteni îşi clădesc case, alţii adună fânul în căpiţe, ori coboară cu coasele în spinare de prin poienile din munţi. Din fericire, copilăria încă este la ea acasă pe acest tărâm. Cei mici zburdă cât îi ţin picioarele, îi vezi înfruptându-se din mere cocoţaţi în pomi, se scaldă şi se joacă fără frică pe prunduri, laolaltă cu vacile şi caii care pasc în voie. Mocăniţa face parte din viaţa comunităţii. Singurii care nu s-au obişnuit cu prezenţa ei zgomotoasă sunt caii lăsaţi liberi, care o iau la galop când se apropie. "Totul este minunat - peisajul, călătoria cu trenul, oamenii. Sunt locuri unice, sălbatice, cum rar am văzut în lume, iar caii care traversează calea ferată sunt fabuloşi, parcă vin dintr-o poveste cu haiduci", se arată entuziasmat un turist olandez, pensionar, venit pentru prima dată în Bucovina. "Transportăm oameni şi avem o mare responsabilitate" La km 7 facem popas. Pasagerii coboară şi se plimbă prin iarba verde, ferită de uscăciunea secetei din acest an, cu ochii la brazii care împletesc roată sumane verzi munţilor pentru la iarnă. Cerul e limpede, iar pârâul Râşca pare că se scurge din el. Încă o fotografie şi o îngheţată cumpărată de la magazinul din apropiere şi toată lumea este pregătită să continue traseul, nu înainte de semnalul fluierului dat de Dumitru Clitnovici, "naşul" trenului, care are în grijă şi supravegherea atentă a călătorilor. "Transportăm oameni şi avem o mare responsabilitate", spune bărbatul, trecut de 50 de ani, cu un surâs blajin. Cu puţin înainte să ajungem la destinaţie - staţia Argel-Zigreva - suntem cu toţii martorii unei nunţi, în curtea unei gospodării huţule, cu mese pline, brazi împodobiţi la poartă, muzicanţi pântecoşi şi nuntaşi îmbrăcaţi de sărbătoare, care la fluierul mocăniţei se opresc din focul dansului şi ne poftesc la petrecere ca pe nişte oaspeţi de onoare. "Casă de piatrăăăă", "Copii mulţi şi frumoşi", se aud uralele lăsate în urma trenului ca aburul şi fumul scoase de bătrâna locomotivă. La capăt de linie, la km 10,5, se schimbă locomotiva. Mecanicul-şef Ion Popescu este maestru în asemenea manevre. Pasagerii coboară şi vreme de un sfert de ceas se destind într-o poieniţă, după o oră de mers. "Ploaie, ninsoare, noi mergem înainte" Calm şi răbdător, Ion Popescu răspunde întrebărilor curioşilor, pe care îi asigură că s-au plimbat cu "cea mai veche locomotivă în funcţiune de pe glob, făcută în 1917", stă la fotografii ca o vedetă, alături de colegii lui, şi urcă copiii în cabina Krauss-ului cu acelaşi drag cu care îşi suie singurul nepot, pe Rareş Ionuţ, care la 7 ani ştie să conducă mocăniţa. Când vorbeşte despre Rareş, albastrul ochilor devine scânteietor, asemenea huilei stropite cu apă, care aşteaptă să fie înghiţită de flăcări lângă cutia de foc a locomotivei, pe drumul de întoarcere. Cu aceleaşi priviri oţelite, domnul Ion vorbeşte despre meseria sa, care i-a fost la fel de dragă ca nevasta: "Locomotiva asta o conduc de 7 ani, dar eu am experienţă de peste 40 de ani de condus, la fel ca şi Costică Lupu cu care am fost şi sunt coleg în continuare. Am avut locomotive mari: o Budapestă, două Reşiţe, două Krauss-uri. Acum e bine, dar când veneam cu buşteni, cu 20, până la 30 de vagoane... 500 de metri cubi aduceam odată... dormeam 4 ore pe noapte. Vai de capul meu! Eu când mă gândesc în ce condiţii grele am lucrat... am avut noroc de la Dumnezeu, nu alta. Noaptea să nu-ţi vezi mâna şi să vii cu un aşa tonaj după tine... şi frig, şi îngheţat, şi flămând, ca acum să am o pensie de nimic..." Ca şi cum n-am fi trecut prin aceleaşi locuri, drumul de întoarcere este la fel de spectaculos. Mai ales dacă îţi este îngăduit să urci în locomotivă. Entuziasmul că poţi vedea cum funcţionează această bijuterie feroviară, pe care mulţi o admiră doar în muzee, depăşeşte cu mult limita de suportabilitate a căldurii şi zgomotului din cabină. "Eu conduc trenul, văd ce e pe calea ferată. Tot timpul trebuie să fiu cu ochii în patru, atent la obstacolele ce ies în cale. Ploaie, vânt, ninsoare, arşiţă, Paşte, Crăciun, noi mergem înainte", vorbeşte cu glas ridicat Ion Popescu. Un austriac, mai român decât mulţi dintre români Ion Popescu se arată recunoscător faţă de şeful său, "un om deosebit. Un străin care a venit în România şi ne-a dat de lucru. L-am cunoscut în anul 1995, când avea vreo 23 de ani. A venit cu un grup de japonezi. Eu l-am luat cu mine în locomotivă, conduceam o Reşiţa, mare. Cine s-a gândit vreodată că peste ani el o să fie şeful meu?". Georg Hocevar este numele austriacului care aduce atâta bucurie turiştilor veniţi în localitatea suceveană şi care, se pare, apreciază mai mult decât mulţi dintre români bogăţia patrimoniului autohton. Pasionat de mocăniţe încă din copilărie, s-a stabilit în România de dragul lor. Conduce fabrica CFI Criscior şi a înfiinţat Asociaţia pentru Păstrarea Liniilor Ferate Înguste din România. Cu muncă şi răbdare, în decursul câtorva ani, a reuşit, cu excepţia celei de la Moldoviţa, să dea viaţă şi altor linii de cale ferată îngustă: Brad-Criscior, Harghita (Comandău), Abrud-Câmpeni. Aproape de gară, la o curbă, "Huţulca" încetineşte, cu scârţâit de frâne. Ion Popescu scoate capul pe geam şi răspunde la întrebarea unui şofer cu care nu s-a mai văzut de ani buni: "Ce să fac, tot pe neagra asta umblu. Tu pe unde mai trăieşti, tot în Timişoara?". Nu zăboveşte mult, se desparte de om cu un "Doamne ajută" spus din inimă. Luminat la faţă, simte nevoia să lămurească: "Este un prieten, ca toţi oamenii cu care ne întâlnim în drumul nostru. Toţi sunt prietenii mei".