Cetăţenia economică

De mai bine de douăzeci de ani ne place să ne considerăm cetăţeni liberi, şi nu supuşi ai regimului comunist care s-a manifestat ca un limitator de drepturi şi libertăţi, păstor de conştiinţe şi moralist suprem. Cetăţenia modernă este una dintre cele mai importante forme ale egalităţii umane, dar în ce mod se manifestă ea? Câte dimensiuni ale egalităţii cetăţeneşti preţuim cu adevărat?

Deşi are rădăcini antice trecute prin filtrul creştinismului ( - Biserica este comunitatea celor cu aceeaşi identitate), cetăţenia este prin excelenţă emblemă a modernităţii politice. Cazul francez - cetăţenia politică Cetăţenia politică s-a construit greu, dar în ritm accelerat începând cu revoluţiile americană şi franceză, adunând în interiorul ei numeroase straturi de drepturi civile şi sociale şi culminând cu cele politice. Francezul J. J. Rousseau înţelegea cetăţenia ca un comportament ascetic în care persoana umană percepe binele comun ca fiind al său şi se supune în mod deliberat legii. Astfel, cetăţenia ar fi un mix de suveranitate şi spunere, dar dreptul de a alege şi de a fi ales s-a generalizat ca fiind universal concomitent cu extinderea şi dezvoltarea democraţiei în diferite colţuri ale lumii abia în cea de-a doua parte a secolului trecut. Cetăţenia politică aşază persoana umană în centrul politicului însuşi: acesta poate exercita puterea în scopul binelui comun şi mai ales poate contesta puterea prin instrumentele votului, manifestaţiilor, discursurilor, asocierii libere etc. Cu cât regimul politic este mai democratic, iar societatea se supune domniei legii ("rule of law"), cu atât cetăţenii sunt bine reprezentaţi politic şi mai activi în exercitarea drepturilor lor. Cazul britanic - cetăţenia socială La începutul secolului al XVII-lea, în Anglia se formalizează juridic prin "The Poor Act" (1601) ceva ce era deja în vigoare: parohiile se vor ocupa de ajutorarea săracilor. Au trecut mai bine de trei secole până când statul să-şi asume ajutorarea bătrânilor printr-un sistem de pensii. Abia în 1908 bătrânii de peste 70 de ani încep să primească regulat puţin peste 30 de lire pe an. Marea reformă a venit însă în urma raportului lordului William Beveridge din 1942, când a fost introdus un sistem de asigurări de pensii egale, ce supravieţuieşte în nucleul său până azi. Sub deviza "full employment society" au fost introduse alocaţiile familiale, precum şi pensia minimă garantată ("basic state pension"), indiferent de dimensiunea contribuţiilor publice sau private. Se adaugă ulterior pensii bazate pe contribuţii în funcţie de venit şi se lărgeşte spectrul pensiilor private, dar fundamentul reformei lui Beveridge este ceea ce în epocă s-a numit cetăţenia socială ("social citizenship"), adică accederea tuturor persoanelor umane la un minim grad de bunăstare socială sub care nimeni nu poate cădea. Cazul (ne)românesc - cetăţenia economică Nu putem suspecta cetăţenia ca fiind o construcţie aparţinând strict unei singure familii politice de vreme ce la straficarea ei au contribuit de-a lungul timpului atât liberalii (mai ales prin drepturi civile şi politice), cât şi socialiştii, în special prin drepturile sociale. Creştin-democraţii au adăugat mai târziu sacralitatea vieţii şi demnitatea persoanei, dar astăzi pare că nimeni nu-şi asumă în mod decisiv construcţia unui alt tip de cetăţenie informală - cea economică. Cel puţin asta ne indică de acum celebra criză economică, care ar fi trebuit să zdruncine din temelii sistemul economic mondial. Fie şi o mică rotiţă schimbată ar fi dat speranţa unui nou început, unei restructurări, dacă nu chiar a unei reforme, dar nu s-a întâmplat nimic nou: restrângerile bugetare, constrângerile legate de deficite, privatizările masive în domenii care nu au de-a face cu profitul, cum sunt pensiile, educaţia, sănătatea şi chiar administraţia publică, nu fac decât să confirme că sistemul economic mondial este bun şi foarte bun. Ne întoarcem la origini. Când deistul Adam Smith, "părintele pieţei libere şi al capitalismului", încearcă să desluşească piaţa liberă, el are de fapt ca obiectiv identificarea unei moralităţi seculare, dar inspirată din principiile autorităţii terestre transmise de divinitatea rămasă izolată în ceruri. Într-o lectură teologică dură, piaţa liberă este semimorală, dar pentru modernitatea asumată din secolul al XVIII-lea încoace capitalismul original rămâne un spaţiu al moralităţii ce valorifică individul înzestrat cu voinţă, liberă iniţiativă, vocaţie, muncă, abilităţi şi care acceptă riscul competiţiei libere. Prin urmare, construcţia cetăţeniei economice, adică transformarea persoanei umane din supravieţuitor în autor al jocului economic, ar trebui să ţină cont că fiecăruia dintre noi îi este virtual permis accesul egal la piaţa liberă. Privit cu exigenţă, capitalismul nu se reduce doar la suveranitatea consumatorului, ci presupune o graniţă extrem de fină şi permeabilă între producător şi consumator, astfel încât fiecare persoană să poată asuma simultan cele două identităţi. În ţara noastră însă, după traumatismul economiei planificate, în care cu toţii am fost de fapt asistaţi sociali ai regimului communist, a urmat întemeierea unui capitalism anticapitalist, din moment ce este încă tributar oligarhiei, monopolismului sau corupţiei. Recent, România se simte nevoită şi datoare să se racordeze la un alt determinism economic cu iz marxist, ce are ca deviză creşterea economică pe care o echivalează cu bunăstarea cetăţenilor. Românii au mai experimentat heirupul şi obsesia creşterii economice în cei 45 de ani de comunism…