Cincizecimea, sorocul făgăduinţei şi împlinirea nădejdii

(Cincizecimea sau Rusaliile) Ioan 7, 37-53; 8, 12

În ziua cea din urmă - ziua cea mare a sărbătorii -, Iisus a stat între ei şi a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din lăuntrul său. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească cei ce au crezut în El. Căci încă nu era dat Duhul, pentru că Iisus nu fusese încă preaslăvit. Deci, mulţi din popor, auzind cuvintele acestea, ziceau: Cu adevărat, Acesta este Proorocul. Iar alţii ziceau: Acesta este Hristos. Iar alţii ziceau: Nu cumva din Galileea va să vină Hristos? N-a zis oare Scriptura că Hristos va să vină din seminţia lui David şi din cetatea Betleem, de unde era David? Şi s-a făcut dezbinare în mulţime pentru El. Şi unii dintre ei voiau să-L prindă, dar nimeni nu a pus mâinile pe El. Deci slugile au venit la arhierei şi la farisei, iar aceia le-au zis: De ce nu L-aţi adus? Slugile au răspuns: Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acest Om. Deci le-au răspuns fariseii: Nu cumva aţi fost şi voi amăgiţi? Nu cumva a crezut în El cineva dintre căpetenii sau dintre farisei? Dar mulţimea aceasta, care nu cunoaşte Legea, este blestemată! A zis către ei Nicodim, cel ce venise mai înainte la El noaptea, fiind unul dintre ei: Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi şi nu ştie ce a făcut? Ei au răspuns şi i-au zis: Nu cumva şi tu eşti din Galileea? Cercetează şi vezi că din Galileea nu s-a ridicat prooroc. Şi s-a dus fiecare la casa lui. Deci, iarăşi a vorbit Iisus, zicând: Eu sunt lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.

„Praznicul cel după praz­nice şi cel mai de pe urmă să-l prăz­nuim noi, cre­din­cioşii, în chip luminat; a­ceas­ta este Cincizecimea, pli­ni­rea făgăduinţei şi a sorocului. Că în aceasta focul Mân­gâ­ie­to­ru­lui s-a pogorât pe pământ în chip de limbi şi a luminat pe u­ce­nici, făcându-i teologi, cu­nos­că­tori ai tainelor cereşti.“ Cu a­ceas­tă stihiră care adună cele mai tainice înţelesuri ale praz­ni­cului se deschide slujba U­tre­niei Cincizecimii, chemând pe dreptmăritori la prăznuire.

Evenimentul Pogorârii Du­hu­­lui Sfânt, istorisit de Sfântul A­­postol Luca în cartea Faptele A­postolilor capitolul 2, verse­te­le 1-11, constituie împlinirea i­co­no­mică a sfatului veşnic al Prea­sfin­tei Treimi, vestit prin pro­fe­ţii Legii Vechi. Această fă­gă­du­in­ţă a fost reînnoită de Mân­tui­to­rul Hristos Sfinţilor A­postoli în ajunul Sfintelor şi Mân­tui­toa­re­lor Sale Patimi, ca mân­gâiere şi întărire pentru ce­le ce aveau să urmeze, dar şi ca vestire a îm­păr­tăşirii unor da­ruri şi puteri ca­re aveau să-i fa­că destoinici pe Apostoli ca să pro­povăduiască cu putere şi e­fi­cient Evanghelia în toată lu­mea. Acest nou Pa­ra­clet, Mân­gâ­ietor este Duhul Sfânt. Pre­zen­ţa Acestuia a fost a­nunţată mai înainte la Buna Ves­tire şi la Botezul Domnului. De ase­me­nea, în diferite situaţii Mân­­tu­itorul Hristos a vorbit despre Mân­gâietorul. Pericopa e­van­­­ghe­­lică citită la Sfânta Li­tur­­ghie consemnează o astfel de ves­tire: „Dacă însetează cineva să vină la Mine şi să bea. Cel ce cre­­de în Mine, precum a zis Scrip­­tura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar a­ceas­­ta a zis-o despre Duhul pe ca­­re aveau să Îl primească cei ce cred în El. Căci încă nu era dat Duhul pentru că Iisus nu fu­sese preaslăvit“ (Ioan 7, 37; 40). În ma­rea cuvântare de des­păr­ţire, con­semnată de Sfântul E­van­ghe­list Ioan, Domnul în­no­i­eşte a­ceste făgăduinţe: „Nu vă voi lă­sa orfani, voi veni la voi“ (Ioan 14, 18), „Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor va da vouă, ca să fie cu voi în veac“ (Ioan 14, 16), „Iar Mân­gâ­ie­torul, Duhul Sfânt pe care Îl va trimite Tatăl în nu­me­­le Meu, Acela vă va învăţa toa­­te şi vă va aduce aminte de toa­te ce­le ce v-am spus Eu“ (Ioan 14, 26), „Iar când va veni Mân­gâ­­ie­to­rul pe care Eu îl voi trimi­te vo­uă de la Tatăl, Duhul Ade­vă­­ru­lui care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mi­ne“ (Ioan 15, 26).

Principalele idei sunt fă­gă­du­in­ţa trimiterii Sfântului Duh; ro­lul consolator al Aces­tu­ia; lucra­rea Lui învăţătorească şi măr­tu­ri­sitoare-misionară; că mo­dul pre­zenţei Sale va fi deo­se­bit de cel anterior Rusaliilor şi că Du­hul va rămâne cu A­pos­to­lii în veac, după cum şi Fiul ră­mâne în veac. Aceste vestiri cir­cum­scriu lucrarea iconomică a Sfin­tei Treimi în Biserică în li­nie în­vă­ţătorească-misionară şi sacramental-liturgică până la sfâr­şi­tul veacurilor. În­făp­tu­i­rea se fa­ce prin bunăvoinţa Ta­tălui şi cu îm­preuna-lucrare a Fiului şi a Sfân­tului Duh, a­ră­tând Biserica vie şi ade­vă­ra­tă drept una, sfân­tă, apostolică şi sobornicească.

Dumnezeiescul Mângâietor vine şi scrie în inimile Apostolilor Legea harului

„Cât de adâncă este taina! Cât de mare şi de cinstită! (…) Iz­vorul Duhului venind la cei de pe pământ, împărţit în chip mi­nunat în râuri purtătoare de foc, a rourat pe Apostoli, lumi­nân­du-i; şi focul le-a fost lor nor de rouă, care i-a luminat, şi fla­că­ră purtătoare de ploaie prin ca­re am primit harul. Lumina Mân­gâietorului a venit şi lu­mea a luminat“, cântă Biserica în­sufleţită şi luminată cu bucuria prăznuirii.

Sfântul Apostol Luca, ştiind că primirea adevărului mân­tu­i­­tor al credinţei este mijlocită de ve­derea înţelegătoare, adică per­­cepţia inteligibilă a semne­lor prin care acesta ne vine, con­­sem­nează cu grijă circum­stan­­ţe­le de timp şi loc în care a a­vut loc e­venimentul Cinci­ze­ci­mii, păs­trând pe cât este cu pu­tin­ţă şi tai­na, precizând că pri­mi­torii Duh­ului Sfânt sunt Sfin­ţii A­pos­toli care „erau toţi la un loc“. Acel loc era foişorul din Ieru­sa­lim, „camera de sus“ a unei case par­ticulare, şi era cu­noscut de toţi. Precizarea a­ceas­ta este im­por­­tantă pentru că ne ajută să în­ţelegem că Du­hul Sfânt S-a po­gorât numai pes­te cei doispre­zece Apostoli, nu şi peste toţi cei din numărul mai mare al uceni­ci­­lor care Îi ur­mau Domnului. În con­se­cin­ţă, doar aceştia au pri­mit pleni­tu­dinea harului şi sunt păs­torii au­torizaţi ai Bisericii, a­vând pu­terea şi îndreptăţirea de a îm­părtăşi darul Duhului Sfânt ce­­lor botezaţi şi de a transmite ha­­rul preoţesc urmaşilor lor în suc­­c­esiune apostolică.

Cu privire la pogorârea Du­hu­­lui Sfânt, Apostolul Luca zi­ce că „din cer fără de veste s-a fă­cut vuiet, ca suflare de vânt ce vi­ne repede şi a umplut toa­tă ca­sa unde şedeau ei. Şi li s-au a­ră­tat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare din ei“. „Vu­ie­tul şi suflarea ca de vânt“ si­tu­ea­ză evenimentul Cinci­z­e­ci­­mii în­tr-o multiplă analogie cu eveni­men­­te tipologice din i­co­nomia mân­tuirii; pe de o par­te cu pri­mi­­rea Legii Vechi, „în tu­­nete şi ful­gere şi nor des pe Mun­tele Si­nai şi în sunete foar­te puternice de trâmbiţă“ (Ie­şi­re 19, 16), iar pe de altă parte cre­ează analogia Legământului Nou, înteme­iat de Mân­tui­to­rul Iisus Hristos, cu Legă­mân­tul Vechi, aşezat prin Moi­se, indicând între acestea o con­co­­mitentă continuitate, dar şi o dis­continuitate la un alt ni­vel de semnificare, în sensul sub­­su­­mării Vechiului Legământ de către Cel Nou şi al continui­tă­­ţii şi plinirii aceluia numai prin aşezarea lui în relaţie cu Hris­­tos şi cu lucrarea Lui mân­tu­i­­toare. Acest fapt nu desfi­in­ţea­­ză Vechiul Legământ, ci din con­tră, îl valorifică desco­pe­rin­du-i menirea şi plinirea în Hris­tos şi în Biserică. „Cel ce a scris de demult lui Moise po­run­cile Le­gii Vechi, acum al­că­tu­ieşte lu­mi­­nat Legea harului; că dum­ne­z­e­iescul Mângâietor ve­nind, a scris-o în inimile A­pos­­tolilor“, tăl­­măceşte Biserica (Sla­va la cân­­tarea a V-a la U­tre­­nia de luni, după Rusalii). În acelaşi timp se oferă posibili­ta­tea şi a al­­tor analogii ca a Is­ra­elului Vechi şi a Noului Is­ra­el, sau a Ie­­ru­sa­li­mu­lui proro­ci­lor şi a No­u­­lui Ie­ru­sa­lim, isto­ric identic cu Bi­serica lui Hris­tos, iar esha­to­­lo­gic cu Îm­pă­ră­ţia lui Dum­ne­zeu.

Noul popor ales se constituie a­cum din rămăşiţa profe­ti­că a ve­chiului Israel, care vine la Hris­tos, şi din „neamuri“ - ethnč, a­dică din popoarele care pri­mesc „Ves­tea cea Bună“ a mân­tuirii prin Hristos, vestită acum de Bi­se­rică. Caracterul Le­gii Vechi de că­lăuză, pedagog spre Hristos şi func­ţia ei pre­gătitoare către Le­gea Nouă de­vin clar evidente a­cum în lu­mi­na Pogorârii Du­hu­lui Sfânt. „Moi­se a văzut în ru­gul cel de foc din munte pe Cel ce es­te; dar acum pogoară Duhul în chip de foc şi la văzătorii de Dum­­nezeu şi înţelepţii Apos­toli, ca să arate lămurit că un Dum­nezeu este Cel ce a grăit şi a­tunci şi acum“ (Stihira I, la Ve­cer­nia de joi, săptămâna de du­pă Rusalii). Israelul, în rea­li­­za­rea lui profetică, era o prefi­gu­ra­re (typos) şi o vestire a ce­ea ce în­făptuieşte Biserica, ekkle­­sia creş­tină. Sfântul Meliton de Sar­des zice despre această re­la­­ţie: „Po­porul lui Israel era de ma­re preţ înainte de înteme­ie­rea Bi­se­ricii“, întrucât era pur­tă­torul sim­bolismului mesianic şi al fă­gă­duinţelor dumne­ze­ieşti, dar „când s-a zidit Bise­ri­ca (…) cel ce era mai înainte chip al Bisericii s-a făcut de­şert, predând pute­rea sa ade­vă­ra­tei Biserici“.

Dumnezeu nu-Şi ia înapoi da­rul şi nici chemarea făcute Is­ra­e­lului profeţilor, dar acestea de­vin mântuitor-lucrătoare nu­mai prin reintegrarea Isr­a­e­lu­lui în re­laţie cu modelul sau ar­hetipul în care îşi are raţiu­nea alegerii şi a misiunii sale. În realizare me­si­anică ca nou Is­rael, Biserica lui Hristos adu­nă în sine toate nea­murile şi toa­te rasele, de pe tot rotundul pă­mântului şi din toa­te timpu­ri­le, având conştiinţa că de a­cum creştinii sunt ade­vă­ra­tul po­por şi adevărata se­min­ţie, pur­tătoare a făgăduinţelor pro­­fe­­tice împlinite. Biserica se de­­fi­­neşte drept popor nu într-un sens biologic şi nici sociologic, ci în­­tr-unul duhovnicesc anunţat şi pre­gătit de Dumnezeu prin pro­roci şi plămădit în Hristos de Du­hul Sfânt; al celor născuţi de sus (Ioan 3, 3), din apă şi din Duh (Ioan 3, 5; 8), fii ai lui Dum­nezeu prin har, nu după trup (Ioan 1, 12-13).

Partea din Israel şi „neamu­ri­le“ cuprinse în Hristos şi în Bi­­se­ri­că prin mărturisirea cre­din­ţei a­pos­tolice în Sfânta Trei­me, prin zidirea lor sacramental-li­tur­­gică în acelaşi trup du­hov­ni­cesc şi prin împlinirea ma­rii po­runci a iubirii, nu se mai consi­de­ră străini între ei, ci devin în Bi­­serică locuitori ai a­celeiaşi ca­se şi membri ai aceleiaşi familii creş­­tine, împreună ce­tăţeni cu sfin­­ţii. Cincize­ci­mea ne învaţă că diversitatea et­nică, geogra­fi­că şi culturală, de­parte de a con­sti­­­tui bariere în­tre oameni şi mo­­tive de tensiuni şi separaţii ex­­clusiviste şi in­toleranţe pă­gu­boa­se, reprezintă o şansă reală de îm­bogăţire spirituală şi de ar­mo­­nioasă şi ro­dnică conlucrare la scară ecu­­menică.

Biserica - comunitate în Hristos şi în Duhul Sfânt

„Dumnezeu Cuvântul cel a­tot­stăpânitor a vindecat cu­ge­te­le Apostolilor de păcat şi I-a gă­­­tit Luişi casă curată; iar a­cum se sălăşluieşte într-însa lu­­mina Du­hului, Celui întocmai pu­­ternic şi de o fiinţă cu El“, sla­vosloveşte Bi­serica la Utre­nia Rusaliilor. Sfin­ţii Părinţi, în­­tr-o conglă­sui­re desăvârşită, în­­vaţă că Bise­ri­ca realizează în cre­at şi istorici­ta­­te modelul veş­­nic al plinătăţii vie­ţii Prea­sfin­­tei Treimi, pur­tând în ea în chip tainic înţe­le­su­ri­le cele mai pre­­sus de ceruri. Ast­fel, comu­ni­­­unea (koinonia) ecle­sială se în­­făţişează atât ca ex­tensie în cre­aţie a unităţii şi co­muniunii per­­soanelor Sfintei Tre­imi, cât şi drept consecinţa pre­zenţei şi a împreună-lucrării Fiu­lui cu Du­­hul Sfânt în Bise­ri­că şi după Înăl­­ţare şi Cinci­ze­ci­me, până la Pa­­rusie. Părintele Du­mitru Stă­­niloae tălmăceşte această tai­­nă a unităţii în comuniune, dez­­voltând potenţialită­ţi­le con­cep­­tului patristic de „odihnire“: „Sfân­tul Duh are rolul său deo­se­bit în întemeierea şi sus­ţi­ne­rea­ Bisericii ca unitate de co­mu­­­niune. El reprezintă prin ex­­­ce­lenţă relaţia vie între Tatăl şi Fiul şi ca atare întemeiază re­­­la­ţia vie între membrii Bi­se­ri­­cii şi între ei şi Tatăl. Căci în El vine la expresie deplină nu nu­mai de­o­sebirea de persoane în Dum­nezeu, ci şi unitatea în­tre ele. Duhul Sfânt reprezintă a­ceastă forţă vie de unitate în­tre credincioşi şi între ei şi Sfân­­ta Treime. Odihnindu-Se din veci în Fiul cel întrupat, El se odihneşte du­pă întrupare şi pes­­te umanita­tea personală a lui Hristos şi apoi peste toţi cei ce se unesc prin credinţă cu Hris­­tos. Prin o­dih­na aceasta în Hris­­tos, Duhul nu-i uneşte pe a­­ceştia numai cu Hristos şi în­tre ei în Hristos, ci şi cu Tatăl, ca împreună fii cu Hris­tos ai Ta­­­tălui“. La aceeaşi fi­na­­litate a­­junge şi pe linia con­cep­­tului de „lucrare“, care în fapt este con­­secinţa iconomică a „o­dihni­rii“: „Duhul continuă să fie îm­pre­­ună lucrător cu Hris­tos, sau Hris­tos continuă să fie lu­crător prin Duhul. Dacă Hris­­tos n-ar lu­cra prin Duhul, Bi­se­ri­ca ar fi doar o asociaţie lipsită de pre­zen­ţa şi lucrarea interioa­ră a lui Dumnezeu şi ar fi men­ţi­nu­tă în unitate doar prin­tr-o au­to­­­ritate pământeas­că… am a­vea numai entuziasme indivi­du­­ale, pur subiective (pietisme, n.n.), nelegate în­tr-o unitate a cre­­dinţei, într-o ref­erire la ace­laşi centru perso­nal şi obiectiv şi deosebit de noi, Care este Hristos.“

Prima comunitate creştină ex­tinsă dincolo de colegiul Sfin­ţi­lor Apostoli este descrisă de Sfân­tul Apostol Luca în Fap­te­le Apostolilor 2, 42-47. Această des­criere înfăţişează Biserica a­postolică drept o koinonia, co­mu­­niune deodată materială şi spi­rituală, avându-şi viaţa struc­turată pe învăţătura A­pos­­tolilor, pe Sfânta Liturghie, pe­ rugăciune şi filantropie. Con­siderată în realitatea sa­cra­mentală, comunitatea apos­to­­lică poate fi numită o comu­ni­­tate frăţească, identică cu Bi­se­rica locală, care are în sine toa­te elementele Bisericii uni­ver­­sale, întrucât în Taina Sfân­tu­lui Botez, în Punerea mâi­ni­lor - mirungere  şi în Eu­ha­ris­tie, membrii ei dobândesc în­fie­rea, făcându-se în har fii ai Ta­tă­lui ceresc şi fraţi întreolaltă. Sfân­tul Ioan Gură de Aur zice în acest sens: „Căci îmbrăcând trup omenesc, Hristos a îm­bră­cat în acelaşi timp şi frăţie­ta­tea, aşa încât s-au unit la un loc trupul şi frăţia. Şi ne cinsteş­te făcându-ne fraţi ai Săi“ (O­milia la Evrei, 4, 3-5). La fel şi Sfântul Atanasie cel Mare scrie: „Fraţilor, voi sunteţi păr­taşi la această preafericită che­ma­re prin care am fost poftiţi să ne facem fii ai lui Dumnezeu şi fraţi ai Domnului nostru Iisus Hristos. Se cuvine să fim fraţi vrednici de Cel care ne-a fă­cut acest dar al frăţiei cu El şi fii vrednici de Cel ce ne-a înăl­ţat la vrednicia de fii“.

Frăţia (koinonia) duhovni­ceas­că se deosebeşte de celelal­te forme de frăţie ca cea de sân­ge sau cea dintr-o confrerie, în­tru­c­ât nu este închisă, ci una des­chisă în infinitatea şi ne­măr­ginirea tainei Sfintei Tre­imi. Înţelesul duhovnicesc al fră­ţietăţii eclesiale este în­fă­ţi­şat de cuvintele Domnului: „Ori­­cine face voia Tatălui meu ce­lui din ceruri, acela îmi este fra­te şi soră şi mamă“ (Matei 12, 50). Aceleaşi caracteristici ale frăţietăţii duhovniceşti sunt a­firmate şi de Tradiţia creştină: „Ru­denia cu Domnul nu este măr­ginită şi iubirea Lui de oameni nu se îndreaptă doar spre câ­ţiva. Ci a venit ca pe toţi să-i che­me la o frăţietate ce nu cu­noaş­te hotar (…). Acolo unde es­te Biserica, acolo este şi fră­ţia cu Hristos“. Sfântul Vasile cel Mare zice că „nu doar viaţa de aici, ci şi învierea din morţi va fi lucrarea Duhului“.

Harismele în viaţa Bisericii

În Omilia la Cincizecime, Sfân­tul Grigorie Palama zice că „s-a umplut casa în care stă­teau Apostolii de Duhul Sfânt, de­venind colimvitră a Duhului, îm­plinindu-se astfel făgăduin­ţa Mântuitorului ş…ţ şi toţi s-au um­plut de Duhul care S-a îm­păr­ţit după feluritele sale pu­teri şi energii, fiind prezent în­treg şi lucrând prin fiecare dintre ele, împărţindu-se fără să se dividă şi împărtăşindu-se cu to­tul după chipul razei de soa­re, iar ucenicii vorbeau în alte limbi căci deveniseră organe pu­se în lucrare de voia şi pute­rea Duhului“. Arătând lucrarea mi­sionară a Rusaliilor, Sfântul Gri­gorie Palama zice că „Duhul Sfânt luminează pe ucenici; a­prin­zând dumnezeieşte cande­le­le, îi arată ca pe nişte lumină­tori mai presus de lume şi a toa­tă lumea care au cuvântul vie­ţii veşnice, încât prin ei s-a lu­minat toată casa“. De eveni­men­­tul Rusaliilor ţine şi naş­te­rea ierarhiei bisericeşti, în­tru­cât de la început Biserica a fost mi­sionară: „Pentru ca Evan­ghe­lia să fie propovăduită şi să a­jungă până la noi a trebuit ca Stă­pânul cel iubitor de oameni să arate părinţi, diaconi şi păr­taşi ai luminii şi vieţii veşnice pe ucenicii Săi, născându-i din nou, de sus, fii ai luminii şi pă­rinţi luminători, ca astfel El În­suşi să fie cu noi până la pli­ni­rea veacurilor.“

În Omilia I la Rusalii, Sfân­tul Ioan Gură de Aur, înfă­ţi­şând bogăţia harismelor revăr­sa­te în Biserică, zice: „De mul­te ori s-au pogorât pe pământ mul­te bunătăţi pentru întregul neam omenesc, dar ca acestea de azi nu s-au pogorât nicicând îna­i­nte. Prin Duhul Sfânt oa­­­menii cei de jos s-au urcat la vir­­tutea îngerilor de sus. Nu mer­­geau pe pământ cu sufle­te­le dezbrăcate de trup, ci ră­mâ­nând în trupuri au ajuns prin vo­inţă pe îngeri.“ Raţiunea do­bân­dirii şi criteriul folosirii ha­ris­melor, Sfântul Părinte le ve­de în folosirea aproapelui: „Dum­­nezeu a dat folosul fie­că­ruia aproapelui său ca astfel să a­ler­găm unii în ajutorul altora şi să nu fim dezbinaţi… căci fo­lo­sul meu în tine stă şi folosinţa ta în mine“ (Omilii la I Co­rin­teni).