Cine dă, cine primește?

În viață nu se ştie cine dă şi cine primeşte. Această expresie care îmi stăruie în minte ori de câte ori cineva îmi mulţumeşte pentru ceva ce am zis ori am făcut exprimă o realitate profundă, dar puţin evidentă imediat. Ea caracterizează, într-un fel, şi relaţia dintre cel care ajută și persoana care îi cere ajutorul.

Unii sunt tovarăşi de drum ai celui care crede că nu mai poate merge singur, dar să mai şi ofere! El crede că nu mai poate dărui nimic, nici măcar sieşi. Şi totuşi el dă, chiar fără să fie conştient, iar însoțitorii lui dau și ei, dar şi primesc, fără îndoială. De multe ori cei mai câștigați sunt, paradoxal, cei care dau, nu cei care primesc. Istorioara de astăzi ne lămurește cum se petrece acest lucru.

Iosif şi Damian au fost doi vindecători vestiţi care au trăit în vremurile biblice. Amândoi erau foarte eficienţi, dar modul lor de lucru era diferit. Vindecătorul mai tânăr, Iosif, vindeca prin ascultare tăcută, inspirată. Mulți aveau încredere în Iosif. Suferinţele şi neliniştile penitenţilor dispăreau ca apa în deşert şi plecau de la el descărcaţi şi liniştiţi. Damian, vindecătorul mai bătrân, îi înfrunta activ pe cei care îi cereau ajutorul. Le ghicea păcatele nemărturisite. Vindeca prin intervenţie directă: îi dojenea, îi îndrepta cu sfatul lui, îi însănătoşea. Îi trata ca pe nişte frați ai lui, le dădea povețe, îi încuraja la pelerinaje pe unii şi pe alții îi îndemna să se căsăto­rească, îi silea pe duşmani să se împace. Cei doi vindecători, care nu se cunoşteau, au lucrat mulţi ani ca rivali, până când Iosif s-a îmbolnăvit sufleteşte, a ajuns la o disperare cumplită şi a fost copleşit de gândul sinuciderii. Neputând să se vindece singur, a pornit în pelerinaj spre sud, pentru a căuta ajutor la Damian. Într-o noapte Iosif s-a odihnit într-o oază, unde a intrat în vorbă cu un călător mai bătrân. Când Iosif i-a spus despre destinaţia şi scopul pelerinajului său, călă­torul s-a oferit să-l ajute să-l caute pe Damian. Mai târziu, în toiul lungii lor călătorii, călătorul bătrân şi-a dezvăluit identitatea. Minune însă, era Damian, chiar omul pe care îl căuta Iosif.

Fără să ezite, Damian l-a invitat pe tânărul său rival disperat în casa sa, unde au trăit şi au muncit împreună mulţi ani. Mai târziu, Damian s-a îmbolnăvit şi, pe patul de moarte, l-a chemat pe tânărul său coleg pentru a i se spovedi. I-a vorbit despre cumplita boală pe care o avusese Iosif şi despre călătoria lui la bătrânul Damian ca să ceară ajutor. I-a vorbit despre uimirea pe care a simţit-o Iosif când tovarăşul său de drum s-a dovedit a fi chiar Damian. Acum, când era pe moarte, i-a spus Damian lui Iosif, a sosit timpul să rupă tăcerea despre acea fericită întâmplare a întâlnirii celor doi pe drum. Damian a mărturisit că atunci şi lui i se păruse o adevărată minune întâlnirea sa cu Iosif, pentru că şi el ajunsese la disperare. Şi el se simţea gol şi mort spiritual şi neputând să se ajute singur, pornise într-o călătorie ca să caute ajutor. În noaptea când se găsiseră în oază, Damian era tocmai în căutarea unui vindecător vestit numit Iosif. (Augustin Păunoiu, adaptare după o povestire aflată pe site-ul www.psihologiepentruviata.ro)