Cine este Fiul Omului?
Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Despre Întruparea Domnului, Cartea a II-a, Cap. VI, 3-6, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 786-787
„Noi, adică toți cei cu dreaptă credință, noi spun, credem și una și alta: credem, înțelegem, știm și mărturisim că este și Fiul Omului, fiindcă S-a născut din om, și Fiul lui Dumnezeu, fiindcă este zămislit de Dumnezeire. Tu susții de asemenea și una și alta, că este adică Fiul lui Dumnezeu și al omului, sau că este numai al omului? Dacă susții că e numai Fiul Omului, ți se împotrivesc apostolii, strigă profeții, ți se împotrivește în sfârșit Duhul Sfânt, prin Care s-a făcut zămislirea. Gura-ți nerușinată este astupată de toate mărturiile înălțimilor cerești, este astupată de mărturiile scrierilor sfinte, este astupată, în sfârșit, de Evanghelia lui Dumnezeu, ca de o mână dumnezeiască. Marele Arhanghel Gavriil, care cu puterea cuvântului său l-a făcut pe Zaharia (Luca 1, 19-20) să creadă, oprindu-i glasul fiindcă nu crezuse, cu atât mai mult îți osândește cu gura sa blasfemia și nelegiuirea, când spune Fecioarei Maria, mama lui Dumnezeu: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Prea Înalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul care Se va naște din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema (Luca 1, 35). Vezi că, înainte de a fi după trup Fiul Omului, Iisus Hristos a fost numit Fiul lui Dumnezeu; Fecioara Maria având a naște pe Domnul, prin coborârea Duhului Sfânt și prin conlucrarea puterii celui Prea Înalt a zămislit Fiu. Prin aceasta înțelegi că obârșia Domnului și Mântuitorului nostru îi vine de acolo de unde îi este și zămislirea. De vreme ce S-a născut coborându-Se în fecioară în plinătatea întregii Dumnezeiri, n-ar fi putut fi Fiul Omului fără să fi fost mai înainte Fiul lui Dumnezeu. De aceea îngerul lui Dumnezeu, trimis să binevestească sfânta naștere, după ce mai înainte vestise taina zămislirii, a pus și nume Celui ce avea să Se nască, zicând: Sfântul care Se va naște Fiul lui Dumnezeu Se va chema. Este, așadar, Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, fiindcă a fost zămislit de Dumnezeire și născut de Dumnezeire. Dacă e Fiul lui Dumnezeu, este fără îndoială Dumnezeu. Iar dacă este Dumnezeu, nu e lipsit de harul lui Dumnezeu. Și n-a fost lipsit de ceea ce El Însuși a făcut, căci harul și adevărul prin Iisus Hristos s-au făcut (Ioan 1, 17).”
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, partea întâi, 5d, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 80, pp. 60-61
„«Și cu adevărat S-a făcut om mai presus de om», unind întreolaltă în chip neștirbit modurile mai presus de fire și rațiunile cele după fire. Astfel celor ce le era cu neputință să se împreuneze, S-a făcut El, Căruia nimic nu-I este cu neputință, unire adevărată, nelucrând prin nici una din cele două, al căror ipostas era, în mod separat de cealaltă, ci mai degrabă adeverind prin fiecare pe cealaltă. Căci fiind amândouă cu adevărat, ca Dumnezeu mișca propria Sa omenitate, iar ca om manifesta propria Sa dumnezeire. Ca să spun așa, pătimea dumnezeiește, căci pătimea de bunăvoie, odată ce nu era simplu om, și săvârșea minuni omenește, căci le săvârșea prin trup, odată ce nu era Dumnezeu gol (γυ νός). Încât patimile Lui erau minunate fiind înnoite prin puterea dumnezeiască, cea după fire, a celui ce pătimea, iar minunile Lui era pătimite, fiind săvârșite prin puterea pătimitoare, cea după fire, a trupului celui ce le săvârșea. Aceasta știind-o învățătorul, zice: «În sfârșit, săvârșea cele dumnezeiești, nu ca Dumnezeu», adică nu numai dumnezeiește, despărțite de trup, căci nu era numai mai presus de ființă; «nici cele omenești, ca om», adică nu numai trupește, despărțite de dumnezeire, căci nu era numai om; «ci întrucât era Dumnezeu înomenit, ne-a arătat viețuirea printr-o lucrare nouă teandrică». Și de fapt iubitorul de oameni, făcându-Se cu adevărat om prin asumarea trupului însuflețit mintal și în baza unirii neîmpiedicate înomenindu-Și lucrarea dumnezeiască prin unitatea de viață (τη συ φυια) cu cea omenească, a împlinit iconomia cea pentru noi în mod teandric, adică lucrând deodată dumnezeiește și omenește, atât cele dumnezeiești, cât și cele omenești, sau, mai limpede spus, manifestând deodată o lucrare dumnezeiască și omenească.”
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Epistole, Partea a Doua, Scrieri, 8, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 81, p. 245
„Căci este Acelaşi Dumnezeu şi om. Dar zic că sunt şi altele în oarecare fel comune şi oarecum referindu-se la amândouă, adică la Dumnezeire şi umanitate. Adică unele dintre expresii sunt foarte dumnezeieşti, iar altele omeneşti; în sfârşit, altele dețin un loc oarecare de mijloc, arătând pe Fiul lui Dumnezeu ca fiind deodată Dumnezeu şi om.”
(Cuvânt patristic, Pr. Narcis Stupcanu)