Cine este poporul Domnului?

Ceea ce surprinde de multe ori în paginile Scripturii este tocmai familiaritatea cu care Dumnezeu i Se adresează omului. Îl numeşte "al Meu", îl face responsabil de vrednicia acordată, îl pedepseşte şi îi făgăduieşte izbăvirea din pedepse. Relaţia se extinde la nivelul unei întregi comunităţi de credinţă, numită "poporul lui Iahve" ('am Iahve). Dar cine face mai precis parte din "poporul Domnului"?

Ce înseamnă popor? În sine, termenul ebraic tradus de obicei prin "popor" ('am) are o sferă semantică mult mai largă. El lipseşte în mileniul I î.Hr. în akkadiană, existând în limbile vest-semitice, iniţial la amoriţi (în special în onomastică) cu care există şi alte similitudini în Vechiul Testament. 'am denotă iniţial "o rudă de parte bărbătească din partea tatălui", "un strămoş"; în arabă de exemplu se referă special la unchiul paternal (fratele tatălui) (cf. Johannes Botterweck / Helmer Ringgren/ Heinz-Josef Fabry (ed.), Theological Dictionary of the Old Testament, vol. 11, Wm. B. Eerdmans, Grand Rapids, 2000, pp. 163-170). Formula de înmormântare "a se adăuga la poporul său" se referă tocmai la acest aspect: punerea celui decedat în mormânt alături de strămoşii săi. De altfel, în ebraică 'am apare în această formulă la plural. De la acest sens de "rudă pe linie bărbătească", termenul a desemnat un grup mai mare de bărbaţi în cadrul clanului sau al tribului respectiv. În această direcţie, se referea la "oştire". De exemplu, 'am Iahve în Judecători 5, 13 este aplicat oştirii care porneşte împotriva lui Sisera. Abia ulterior, termenul îşi extinde aria semantică, incluzând femeile şi copiii. Să ne amintim că în general când se fac recensăminte în Vechiul Testament sunt număraţi în special bărbaţii buni de arme (Numeri 1 şi 26), ca şi mai târziu în Noul Testament. Incluzând femeile şi copiii, termenul se apropie de cel de "popor". Aici este semnificativă raportarea la Dumnezeu. 'am Iahve este poporul care a intrat în legătură directă cu Iahve. Baza acestei relaţii este legământul, iar formula de legământ subliniază special acest aspect: "Eu voi fi Dumnezeul vostru, iar voi veţi fi poporul Meu". Termenul 'am Iahve, cu variantele "poporul Meu", "poporul Lui" referitoare la divinitate, nu prea apare în limbajul legislativ şi cu atât mai puţin în literatura sapienţială, ci mai degrabă în discursurile profetice parenetice, care redau mesajul lui Iahve către popor transmis de prooroci, sau în cele istorice, care descriu dialogul dintre Iahve şi Israel, precum şi în rugăciuni (Norbert Lohfink, "Beobachtungen zur Geschichte des Ausdrucks 'am Yhwh", în: Probleme biblischer Theologie, 1971, pp. 275-305). Purificare etnică? În perioada postexilică se pune pentru prima dată problema apartenenţei la poporul lui Iahve. Edificatoare sunt listele genealogice, care se prezintă ca un canon a ce se defineşte ca "Israel" pentru istoria relatată în capitolele ulterioare (Thomas Willi, Juda - Jehud - Israel, J.C.B Mohr (Paul Siebeck), Tübingen, 1995, FAT 12, p. 123). Istoria cronistă pare să susţină o adevărată purificare etnică, mai ales în menţionările din Ezdra 9-10 şi Neemia 13. Poporul îşi exprimă păcatul amestecului prin căsătorie a "seminţei sfinte" cu cei de alte popoare, prin necurăţia cărora pământul a fost spurcat (Ezdra 9, 1-12, 11-12). Se observă echivalarea Israel â sfânt, neamuri â necurat. În continuare este propus chiar divorţul de aceste femei străine: "depărtaţi-vă de popoarele pământului acestuia şi de femeile celor de alt neam" (10, 11), încât la final sunt listate mai bine de 100 de nume de oameni care au divorţat de femeile străine. Interdicţia căsătoriilor mixte este inspirată de Deuteronom. În cap. 7 este total interzisă legătura cu cele şapte neamuri (Hetei, Gherghesei, Amorei, Canaanei, Ferezei, Hevei şi Iebusei), fie prin legământ, fie prin încuscrire, pe motivul că acestea îi pot abate pe israeliţi spre idolatrie (v. 4). Această interdicţie se regăseşte de altfel şi în Ieşire 34, 11-16, cu aceeaşi motivaţie religioasă. Deşi aceste măsuri drastice par xenofobe, în realitate, însă, nu etnia ca atare este prilej de necurăţie, cât orientarea religioasă a celorlalte neamuri. Dovada este tocmai că istoria cronistă integrează în listele genealogice elemente alogene: fata canaanitului Şua (1 Paralipomena 2, 3), Ieter Ismaelitul (2, 17), egipteanul Iarha (2, 34), Bitia fata lui faraon, deci tot egipteană (4, 18) (cf. Lester Grabbe, A History of the Jews and Judaism in the Second Temple Period, vol. 1, T&T Clark International, London / New York, 2004, p. 171). În Deuteronom 23 sunt oferite limitele "adunării" lui Iahve, în sensul ca "amonitul şi moabitul să nu intre în obştea Domnului; nici al zecelea neam al lor în veci" (v. 3), pe când egipteanul şi edomitul pot fi integraţi la a treia generaţie (v. 7-8). Totuşi, nici această lege deuteronomică nu funcţionează absolut, dovadă cazul moabitencei Rut, care este strămoaşă a lui David (Rut 4, 13, 21-22). Integrarea neamurilor În perioada postexilică, măsurile lui Ezdra-Neemia sunt doar un aspect al realităţii. Pe de altă parte, Zaharia 8, 23 certifică dorinţa unora dintre neamuri de a se converti: "Aşa grăieşte Domnul Savaot: "Şi în zilele acelea zece oameni dintre limbile neamurilor vor apuca pe un iudeu de poala hainei şi vor zice: Mergem şi noi cu tine, căci am aflat că Dumnezeu este cu voi!"". Este interesantă tocmai comparaţia. Dacă în Ezdra 4 li se interzice neamurilor participarea la construcţia templului din Ierusalim, în Trito-Isaia se afirmă dimpotrivă: "Templul Meu, locaş de rugăciune se va chema pentru toate popoarele" (56, 7). În plus, în 66, 21-22, se afirmă ceva cu totul nou faţă de mentalitatea Vechiului Testament: nu doar participarea neamurilor la cultul din Ierusalim, ci alegerea de către Dumnezeu a preoţilor şi a leviţilor din rândul popoarelor: "Şi din toate neamurile vor aduce pe fraţii voştri prinos Domnului ş…ţ. Şi din ei voi lua preoţi şi leviţi, zice Domnul". De altfel, în Isaia 19, un text postexilic, se regăseşte o idee asemănătoare. Egiptenii şi asirienii devin părtaşi la legământul lui Iahve cu Israelul şi sunt chiar numiţi "poporul Meu", termen până atunci rezervat exclusiv Israelului: "Egiptenii şi Asirienii vor sluji pe Domnul. În ziua aceea, Israel va fi al treilea în legământul cu Egiptul şi cu Asiria, ca o binecuvântare în mijlocul pământului, Binecuvântare a Domnului Savaot, Care zice: "Binecuvântat să fie poporul Meu, Egiptul şi Asiria, lucrul mâinilor Mele şi Israel, moştenirea Mea!"" (v. 23-25). Iată deci că Ezdra-Neemia nu constituie singurul răspuns la problema definirii poporului lui Iahve. Israelul şi neamurile în Noul Testament În Noul Testament, unele texte arată în continuare importanţa apartenenţei etnice la poporul Israel. În discuţia cu femeia samarineancă, Mântuitorul îi spune: "Mântuirea din iudei este" (Ioan 4, 22). La fel şi Sf. Apostol Pavel mărturiseşte că "întâietatea iudeului ş…ţ este mare în toate privinţele" (Romani 3, 1-2), pentru că ale iudeilor "sunt înfierea şi slava şi legămintele şi Legea şi închinarea şi făgăduinţele, sunt părinţii şi din care după trup este Hristos" (9, 4-5). Având deci o experienţă mai îndelungată a cunoaşterii lui Dumnezeu ca popor al Lui, iudeii au încă întâietate faţă de neamuri. Sf. Apostol Pavel vorbeşte despre "mântuirea a tot celui care crede, iudeului întâi, şi elinului" (Romani 1, 16), despre "mărire, cinste şi pace oricui face binele: iudeului mai întâi, şi elinului" (2, 10). Totuşi, această întâietate nu înseamnă privilegiu pentru mântuire, ci o responsabilitate mai mare: "Necaz şi strâmtorare peste sufletul oricărui om care săvârşeşte răul, al iudeului mai întâi, şi al elinului" (2, 9). De fapt, "nu este deosebire între iudeu şi elin" (Romani 10, 12), pentru că în Hristos "nu mai este iudeu, nici elin ş…ţ pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus" (Galateni 3, 28), idee repetată de altfel şi în Coloseni 3, 11: "nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toţi Hristos".