Cine s-a învrednicit a fi martor al Învierii?
Femeile purtătoare de mir au fost primii martori ai faptului că Hristos a înviat. Învierea nu a putut fi văzută de nimeni, pentru că ochiul omenesc nu este în stare să vadă ceea ce se întâmplă în lumea de taină a lui Dumnezeu. Învierea lui Hristos a însemnat, în primul rând, mormântul gol şi îngerii care străjuiau giulgiurile rămase. Ca să-i încredinţeze de această mare minune, care pune bazele Bisericii - adunarea ce-şi asumă învierea în Hristos -, Mântuitorul Se arată mironosiţelor şi ucenicilor în mai multe rânduri. Gestul femeilor purtătoare de mir, pomenite în această duminică, mărturisesc importanţa ducerii la împlinire a rânduielilor cuvenite înmormântării Domnului nostru Iisus Hristos. Ritualul care poate părea lipsit de importanţă uneori capătă sensul cel mai profund atunci când devine punct de pornire pentru o schimbare lăuntrică.
De aici şi îndrumările privind asceza, adică exerciţiul ritualurilor care-l fac pe om să intre într-un ritm care rezonează cu lumea lui Dumnezeu. Totuşi, ritualul trebuie înţeles corect, ca să nu devină o simplă superstiţie, cum vedem adesea că se întâmplă. Diferenţa dintre ritualul sacru, care te introduce în atmosfera de rugăciune şi te scoate din lumea obişnuită, şi superstiţie este foarte greu de sesizat. De aici şi încrâncenarea celor care absolutizează ritualurile, transformându-le astfel în lucruri care-şi pierd din conţinut, păstrând numai forma.
Ritualul ungerii cu aromate a trupului Celui pus în mormânt pe grabă, lucrare săvârşită cu o întârziere de câteva zile, dar înţeleasă corect de femeile care-L simţeau aproape pe Învăţătorul din Nazaret, a adus pentru ele transformarea minţii lor ca să înţeleagă marea taină a Învierii. Mărturia acestor femei rămâne pentru totdeauna în istoria Bisericii, iar deschiderea inimilor lor a înnoit şi mintea lor. Apostolii au primit vestea învierii lui Hristos de la femei şi apoi s-au încredinţat mai ales prin vederea Mântuitorului şi chiar pipăirea rănilor Lui, cum a făcut Toma. Femeile nu au avut curajul să ceară acest lucru şi nu s-au îndoit de realitatea sculării lui Hristos din mormânt, chiar dacă aşa ceva părea cu totul ieşit din comun, fie şi după episodul Lazăr.
Gestul femeilor purtătoare de mir rămâne pentru noi un îndemn la înţelegerea ritualurilor, fără ca acestea să fie transformate în cele mai bizare forme de superstiţie, din cauza lipsei de catehizare sau a nepăsării tuturor celor implicaţi. Privind în calendarul bisericesc, în această perioadă pomenirea sfinţilor este mutată, la fel cum a fost mutată odinioară ungerea Trupului mort al lui Hristos, pentru a lăsa praznicul să fie evident. Acesta este pentru noi un exemplu în amânarea pomenirilor personale atunci când Biserica rânduieşte un praznic mare sau pomenirea unui sfânt pe care-l cinstim în chip deosebit. Acest lucru nu va însemna nici o neglijare a celor adormiţi din neamul nostru, ci dimpotrivă, o înţelegere dreaptă a rânduielilor şi ritualurilor bisericeşti, care nu vor deveni simple ceremonii lipsite de consistenţă duhovnicească.