„Cine se apropie de minuni trăieşte minuni în viaţă“

Octombrie - luna marilor pelerinaje. După ce Sfânta Parascheva a fost sărbătorită la Iaşi, cu fastul cuvenit, de localnici şi sute de mii de oameni veniţi din toată ţara, este rândul Capitalei să-şi serbeze ocrotitorul, pe Sfântul Dimitrie cel Nou. Pentru români, astfel de momente le dă curaj, după cum ei înşişi susţin, de a merge mai departe în viaţă. Cele câteva secunde zăbovite la sfintele moaşte, după ore întregi, chiar zile de aşteptare în picioare, până să le vină rândul la raclă, îi desăvârşeşte spiritual. Minuni pe care le fac Sfinţi precum Cuvioasa Parascheva şi Dimitrie cel Nou, cărora le aducem cinstire în fiecare an, este însăşi prezenţa în număr atât de mare a credincioşilor, nechemaţi de nimeni. Doar de credinţa care le pulsează în suflete, fără de care n-ar putea trăi.

Când medicii nu le mai dau nici o şansă de supravieţuire, când sunt încercaţi de cele mai cumplite boli fără leac, când rămân singuri şi trişti sau fără posibilitatea de a-şi întreţine familiile, vin cu toţii, ca o turmă rătăcită, în căutarea Stăpânului. Puterea Acestuia devine grăitoare prin minunile săvârşite de sfinţii Lui purtaţi în procesiuni, sărbătoriţi şi veneraţi de credincioşi. La fel se întâmplă şi cu Sfântul Dimitrie Basarabov, ocrotitorul Bucureştiului de peste două secole, serbat în fiecare an la data de 27 octombrie. Pentru credincioşii bucureşteni, cât şi pentru pelerinii veniţi din întreaga ţară, dar mai cu seamă pentru Catedrala patriarhală, Sfântul reprezintă avuţia cea mai de preţ. Cunoscut pentru minunile săvârşite, Sfântul Dimitrie tămăduieşte boli, este aducător de ploi, izvorâtor de binefaceri, ocrotitor în vremuri grele. Oamenii cu frică de Dumnezeu ştiu asta şi, de aceea, vin în număr impresionant să se roage şi să implore milă, iertare şi ajutor de la Sfântul ale cărui moaşte au fost descoperite după ce acesta i s-a arătat în vis unei copile bolnave. „Am văzut moartea în cele mai urâte manifestări ale ei“ „Sunt medic de 24 de ani. În atâţia ani de experienţă, am văzut moartea în cele mai urâte manifestări ale ei. Multe suferinţe şi dispariţii ale pacienţilor pe care i-am îngrijit nu mi le-aş fi putut imagina vreodată. Au fost cazuri când, oricâte eforturi am făcut şi oricât de mult am forţat «mâna» ştiinţei, nu am reuşit să mă lupt cu firea lucrurilor, cu puterea Bunului Dumnezeu. În acele momente mă resemnam zicându-mi că este doar voia Lui şi că eu nu mai pot face nimic. Dincolo de cunoştinţele pe care le-am acumulat, de tehnica care se dezvoltă pe zi ce trece şi ale căror metode şi efecte ne uimesc până şi pe noi specialiştii, ştiu că nu vom ajunge vreodată să creăm viaţă de unii singuri sau să schimbăm legea providenţei după bunul plac. Întotdeauna ne vom simţi depăşiţi de o putere superioară, de care nu mulţi sunt conştienţi, pentru că sunt prea limitaţi ca intelect încât să reuşească să cuprindă o asemenea minune. De cele mai multe ori e bine să lăsăm lucrurile să-şi urmeze cursul firesc, fără să intervenim prea mult. E bine să nu mâniem. Să ne vedem de micimea noastră. Eu asta fac zi de zi. Mă rog şi vindec bolnavi. Astfel de oameni ajung pacienţii mei pentru că sunt, în primul rând, bolnavi în interior. Au sufletul mucegăit. Eu nu pot decât să-i ajut, de vindecat se vindecă singuri, dacă îşi doresc cu adevărat. Şi pe mulţi dintre ei îi văd, an de an, la moaştele Sfântului Dimitrie Basarabov. Asta mă bucură nespus.“ Este mărturisirea unui medic, o doamnă distinsă, care aranjează un mănunchi de trupuri de ceară aprinse la Biserica „Sfântul Spiridon“. De frumuseţea ei interioară nu m-a convins doar pe mine, în cele câteva minute petrecute, ci mai cu seamă pe oamenii din curtea bisericii, care o salută cu mult respect. Şi poate că aş mai fi avut multe de aflat de la doamna doctor, dacă nu mi-ar fi răpit-o o sonerie de telefon. Poate data viitoare, la rând, în mulţimea care va aştepta să atingă moaştele Sfântului Dimitrie. „Cum să stau acasă, când Sfântul ne aşteaptă pe toţi la el, să ne rugăm?“ Până atunci, mătuşa Emilia îşi vede de crizantemele ei, vândute pe punga de rafie la intrarea în biserică. Are aproape 60 de ani. De când era copil, de la 12 ani, vine cu flori la Bucureşti. Ia autobuzul de la Caracal şi, plină de colbul satului, îşi caută loc fie în pieţe, fie pe marginea drumului sau la biserici. Are grădină mare şi flori adecvate fiecărui anotimp. De când se ştie, ultimul buchet de flori îl pune la icoane, la Catedrală, drept mulţumire pentru bănuţii câştigaţi din munca ei. Nu mai este mult şi se apropie ziua ei de naştere, 27 octombrie. Atunci îşi pierde urma prin mulţime. Nu mai vinde flori, se aliniază la rând, să ajungă la racla Sfântului Dimitrie, protectorul bătrânei. „În fiecare an vin la Sfânt. De la 12 ani vin mereu. Nu a fost an în care să lipsesc. De când mă ştiu nu am făcut nici o injecţie. Băieţii sunt mari, la casele lor, mă ajută cum pot. Dar dacă eu sunt în puteri, nu pot sta degeaba acasă. Cum să stau acasă, când Sfântul ne aşteaptă pe toţi la el, să ne rugăm? Cine se apropie de minuni, trăieşte minuni în viaţă. Eu aşa am făcut în fiecare an şi mi-o mers bine. Depinde de fiecare, dacă vrea să înţeleagă şi să poarte credinţa în el. Asta nu se poate face cu forţa, ci numai din bunăvoie. Că aici nu capeţi bani, nici frumuseţe, cum vor cei mai mulţi în ziua de azi. Credinţa o ai sau nu o ai.“ ▲ Ce înseamnă să fii pelerin Mântuitorul Hristos spune: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă“. A fi pelerin nu înseamnă a fi un excursionist, care caută relaxarea cu orice preţ. Pelerinul caută să cunoască, să admire şi să se reculeagă, să se închine, să se roage. Semnificaţia pelerinajului este aceea de vizitare a unui loc considerat sfânt ori a unor obiecte sacre, relicve ale sfinţilor. Luat din punct de vedere etimologic, cuvântul (fr. pčlerinage) se referă la cineva care părăseşte pentru o perioadă de timp propriul ţinut şi trăieşte ca străin în alt loc. Această explicaţie ne aduce aminte de concepţia prezentă în Vechiul şi Noul Testament, dar mai cu seamă în Epistola către Diognet (sec. II), potrivit căreia creştinul este un străin pe acest pământ, mereu în pelerinaj spre adevărata lume, cea din ceruri. Termenul este atestat începând cu secolul al VII-lea, în patru desene găsite pe pereţii lăcaşului Sfântului Mihail din Gargano (Italia). Cât priveşte practicarea pelerinajului înainte de venirea Mântuitorului, vechii egipteni se deplasau spre localitatea Bubasti, după cum susţine Herodot. Indienii mai păstrează încă traseul spre râul sacru Gange, iar japonezii aveau printre locurile preferate templul lui Amaterasu. În lumea clasica păgână, în Grecia, centre de pelerinaj erau templele şi mormintele eroilor. În epoca romană, pelerinii se îndreptau spre sanctuarele unor divinităţi ca Zeus şi Diana.