Cinstirea Cuviosului Serafim în spațiul românesc

În spaţiul românesc, date mai însemnate despre viaţa şi învăţătura Sfântului Cuvios Serafim de Sarov nu au apărut în monografii publicate oficial, ci au fost răspândite mai întâi printre credincioșii care le citeau cu entuziasm şi le transmiteau mai departe prin dactilografiere clandestină (samizdat). Acestea erau traduceri din limbile rusă, franceză sau engleză şi au fost răspândite în România începând cu anii '50 ai secolului trecut.

Cel dintâi care începe demersurile pentru publicarea vieţii şi învăţăturii Sfântului Cuvios Serafim de Sarov (1754-1833) în Rusia este ieromonahul Serghie Vasilev, contemporan şi admirator al stareţului sarovit. În 1838, la cinci ani după trecerea la cele veşnice a Cuviosului Serafim, acest părinte ieromonah, având în prealabil binecuvântarea Mitropolitului Filaret Drozdov (1782-1867) al Moscovei şi al Kolemenskului, cerea comisiei de cenzură de la Moscova aprobarea pentru tipărirea lucrării sale „Relatări despre viaţa şi nevoinţele fericitului întru pomenire Serafim, ieromonah și pustnic al sihăstriei Sarov”.

Autorul manuscrisului nota în cererea sa astfel: „Din cinstire și amintire față de virtuțile starețului Serafim din Sihăstria Sarovului, am consemnat anumite particularități ale vieții sale, parte din ele din însăși gura starețului, parte din relatările cuvioșilor și vrednicilor de crezare călugări ai Sihăstriei Sarovului, care l-au cunoscut personal [pe stareț]; parte din cercetări proprii, întrucât, viețuind în Sihăstria Sarovului, m-am folosit vreme de cincisprezece ani de povățuirile lui; eu însumi în mare măsură mă raportez la viețuirea lui, la ceea ce am văzut și am auzit”.
De la acest moment manuscrisul ieromonahului Serghie despre viaţa Sfântului Serafim este
înaintat Sinodului, apoi rând pe rând este cercetat cu precauţie de mai mulţi ierarhi, ca în cele din urmă să fie publicat în 1841 la Moscova, în Tipografia Universitară. Pe această cale, demersurile pentru publicarea primelor date despre ieromonahul şi pustnicul Serafim au durat mai bine de trei ani şi au fost unele destul de anevoioase.
În țara noastră, două scurte articole despre sfântul rus au fost publicate, unul în 1955 de preotul profesor academician Nicolae Popescu, în revista „Mitropolia Olteniei” şi altul, respectiv în 1980, de părintele arhimandrit Serafim Man, în revista „Mitropolia Ardealului”.
Cel mai probabil, despre Sfântul Serafim se afla în spaţiul românesc, pentru început, mai ales pe filieră basarabeană, anume prin soldaţii, preoţii şi monahii care erau detaşaţi pe frontul răsăritean în cel de-al Doilea Război Mondial. Unul dintre misionarii trimişi pe acest front a fost şi arhimandritul român Dosoftei Morariu (1913-1990). Acesta a găsit în Ucraina o lucrare cuprinzând biografia și învățăturile Sfântului Serafim de Sarov. În 1944, când revine în România, redactează o teză de licenţă având la bază traducerea lucrării respective. Ulterior, susține, la Facultatea de Teologie din Sibiu, în anul 1947, lucrarea cu titlul „Sfântul Serafim de Sarov - Viaţa, nevoinţele şi învăţăturile”, însă din cauza vremurilor dificile, nu va reuşi să o dea la tipar personal. Cartea va fi publicată postum în anul 1999, la editura Mănăstirii Sihăstria, prin grija părintelui Ioanichie Bălan.
În legătură cu spaţiul istoric al Basarabiei, este important de precizat că între anii 1908 și 1914, scaunul de Arhiepiscop al Chişinăului şi Hotinului a fost ocupat de Serafim Ciciagov (1856-1937), care nu cu mult înainte de a deveni arhiepiscop în această provincie românească publicase cea mai cuprinzătoare lucrare despre Sfântul Cuvios Serafim de Sarov („Letopis”, Moscova 1896), se implicase activ în pregătirea canonizării şi alcătuise chiar acatistul cuviosului, toate acestea fiind, practic, cea mai importantă lucrare a vieţii sale.
O altă posibilitate de a face cunoscut pe Sfântul Serafim în România a fost prin intermediul celor care se refugiau din Rusia în țara noastră, între cele două războaie mondiale. Pe această cale, prin anii 1930, câţiva refugiaţi ruşi la Piatra Neamţ au adus cu ei şi o icoană a Sfântului Serafim din secolul al XIX-lea, pictată în Rusia. Un alt refugiat din Rusia, care printre altele este posibil să fi adus mărturii deosebite şi despre Sfântul Serafim de Sarov,
este preotul Ioan Kulîghin (1885 -1947/?). Acesta era cleric celib şi duhovnic al Mitropolitului Nicolae al Rostovului (1859-1945). Cei doi refugiaţi, cu binecuvântarea Patriarhului Nicodim al României, au fost găzduiţi la Mănăstirea Cernica, unde până astăzi se păstrează îngrijit mormântul ierarhului rus. Monahii, preoţii şi intelectualii care l-au cunoscut pe părintele Ioan Kulîghin, în cadrul Rugului Aprins între anii 1945-1947, au fost marcaţi de figura duhovnicească a acestuia, în primul rând pentru că le oferea o mărturie vie, din propria experienţă, despre Rugăciunea lui Iisus, practică dobândită în timpul uceniciei sale la celebra Mănăstire Optina din Rusia. Părintele Sofian Boghiu (1912-2002), cunoscându-l îndeaproape pe acest preot rus, deoarece îl găzduia în chilia sa de la Mănăstirea Antim, mențio­nează faptul că a aflat de la el multe cunoştinţe cu privire la isihasmul din Rusia. Aşadar, Ioan Kulîghin este posibi să fi prezentat pe larg şi personalitatea duhovnicească a Sfântului Cuvios Serafim, care se înscria în rândul marilor sfinţi isihaşti ai tradiţiei ruse.
Bineînţeles, ceva mai târziu, date despre viaţa şi învăţătura Sfântul Serafim mai puteau veni în România din Occident, în special prin intermediul doctoranzilor români care studiau teologia la universităţile europene, cu precădere la cele din Franţa, unde emigraţia rusă şi-a pus o amprentă deosebită asupra trăirii si teologiei ortodoxe în Apus. Unul dintre aceşti doctoranzi a fost chiar Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, care pe parcursul cercetării ştiinţifice, susţinută în anul 1979 la Universitatea din Strasbourg, îl citează de mai multe ori pe Sfântul Serafim de Sarov. De exemplu, când autorul tratează despre lumina dumnezeiască necreată, paralel trimite la Sfântul Simeon Noul Teolog, la Sfântul Grigorie Palama şi, de asemenea, redă esenţialul convorbirii Sfântului Serafim cu ucenicul său Nikolae Motovilov („Teologie şi spiritualitate”, pp. 193-195).
O altă formă de receptare a cultului Sfântului Serafim printre români o întâlnim şi sub forma sensibilă a poeziei, la Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ (1913-1960), care în anul 1957 îi închina Sfântului de la Sarov mai multe versuri cu o adâncă semnificaţie duhovnicească, sub titlul „Lacrimi la icoana Sfântului Serafim”.
În acest mod, factori ca și cei descrişi mai sus au contribuit la receptarea Sfântului Cuvios Serafim de Sarov în tradiţia Bisericii Ortodoxe Române, până la căderea regimului comunist ateu. După anul 1990 au început pelerinajele credincioșilor orto­docși români la reînfiinţata mănăstire de maici Sfânta Tre­i­me-Diveevo, au fost publicate traduceri ale vieţii şi învăţăturii Sfântului Serafim în limba română şi s-au înălţat schituri şi biserici de parohie în cinstea sa. Astfel, toate aceste date şi, de asemenea, alte aspecte ale vieţii şi învăţăturii Sfântului Serafim pot fi corelate şi interpretate dintr-o perspectivă istorică şi duhovnicească, menită să scoată în evidenţă o importantă latură a comuniunii interortodoxe, anume cea realizată prin sfinţii naţionali şi totodată transfrontalieri, cinstiți în toate Bisericile Ortodoxe locale.