Pelerinajul la moaștele sfinților, binecuvântare și bucurie

Pelerinajul sau închinarea la moaștele sfinților înseamnă căutarea sfin­țeniei, care nu are izvorul în lumea aceasta, ci în Dumnezeu, Cel singur Sfânt, iar întâlnirea cu sfinții este întâlnire cu Dumnezeu, Cel ce locuiește în cei sfinți (cf. Psalm 67, 36).

Cuvântul moaște, provenit din limba slavonă, ca și cuvântul, de origine latină, relicve, desemnează trupurile nestricate ale sfinților sau osemintele lor făcătoare de minuni.

Cinstirea sfintelor moaşte are temei adânc în învăţătura de credinţă creștină revelată, cuprinsă în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiţie.

Vechiul Testament ne prezintă întâmplarea minunată când trupul unui mort, fiind aruncat peste osemintele Prorocului Elisei, a înviat (4 Regi 13, 21). Comentând acest text, Sfântul Chiril al Ierusalimului scrie: „Elisei a înviat doi oameni: unul pe când trăia (4 Regi 4, 32-35), iar pe altul după moartea lui (4 Regi 13, 21). Pe când era viu, a săvârşit învierea prin sufletul său. Dar, ca să se arate că nu numai sufletele drepţilor trebuie să fie cinstite, ci să se creadă că există o putere și în trupurile drepţilor, mortul, aruncat în mormântul lui Elisei, a înviat când s-a atins de trupul mort al profetului. Trupul mort al profetului a săvârşit ceea ce săvârşise şi sufletul lui. Trupul cel mort, care zăcea în mormânt, a dat viaţă mortului şi, deşi a dat viaţă, el a rămas totuşi mort. Pentru ce? Pentru ca nu cumva să i se atribuie numai sufletului minunea, dacă ar fi înviat trupul lui Elisei. Acest fapt dovedeşte că în trupul sfinţilor, chiar dacă în el nu mai este sufletul, se află o mare putere datorită faptului că sufletul lor drept a locuit atâţia ani în trup şi trupul a fost vreme îndelungată slujitor al sufletului”¹.

În Noul Testament, Mântuitorul Hristos, referindu-se la faptul că firea omenească se sfințește în El și această sfințenie se va răsfrânge și asupra celor ce cred în El, a spus: „Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr. (...) Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, (...) ca să cunoască lumea că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17, 19, 22-23). De aceea, Mântuitorul vindecă prin atingerea de trupul Său îndumnezeit, cu mâinile Sale (cf. Matei 8, 3, 15), sau chiar prin atingerea de haina Sa (cf. Matei 9, 20-21), iar, după moartea Sa pe Cruce, Și-a odihnit trupul în mormânt, fără să vadă stricăciune îna­inte de Înviere (cf. Fapte 2, 24-27).

Grija și cinstirea arătate de Mironosițe și de unii ucenici față de trupul Domnului Iisus Hristos Cel răstignit (cf. Matei 27, 54-61) s-au arătat și în cinstirea trupurilor sfinților purtători de Hristos. Astfel, după ce a fost tăiat capul Sfântului Ioan Botezătorul, „ucenicii lui au luat trupul lui şi l-au înmormântat şi s-au dus să-i dea de ştire lui Iisus” (Matei 14, 12). De asemenea, „bărbaţi cucernici au îngropat pe Ştefan şi au făcut plângere mare pentru el” (Fapte 8, 2). Din istoria Bisericii cunoaștem câtă cinstire le-a fost acordată atât capului Sfântului Ioan Botezătorul, când a fost aflat, cât și sfintelor moaște ale arhidiaconului Ștefan.

De asemenea, Noul Testament ne dă mărturie că multe minuni se făceau „prin mâinile Apostolilor” (cf. Fapte 5, 12; 14, 3; 19, 11), adică prin atingerea de trupul lor, dar și de anumite obiecte neîn­sufleţite care le aparţineau Apostolilor, deoarece erau pline de harul tămăduitor: „peste cei ce erau bolnavi se puneau ştergare sau şorţuri purtate de Pavel, şi bolile se depărtau de ei” (Fapte 19, 12), iar „pe cei bolnavi îi scoteau în uliţe şi-i puneau pe paturi şi pe tărgi, ca, venind Petru, măcar umbra lui să umbrească pe vreunul dintre ei. Şi se aduna şi mulţimea din cetăţile dimprejurul Ierusalimului, aducând bolnavi şi bântuiţi de duhuri necurate, şi toţi se vindecau” (Fapte 5, 15-16). Astfel, harul curățitor, vindecător și sfințitor prezent în Sfinții Apostoli se manifestă nu doar în trupul lor, ci chiar și în obiectele purtate de ei. Sfântul Apostol Pavel ne învață că trupul creștinului este templu al Duhului Sfânt și loc al sălășluirii lui Hristos (cf. 1 Corinteni 6, 13, 19-20).

În vremea persecuţiilor din primele trei veacuri, creștinii adunau moaștele martirilor pentru a le îngropa cu cinste. Astfel, din Actele martirice aflăm cum, după martirizarea Sfântului Policarp, Episcopul Smirnei, în anul 155, creștinii de atunci „au dobândit osemintele lui, mai cinstite decât pietrele preţioase şi mai scumpe decât aurul, şi le-au aşezat la un loc cuviincios”².

După încetarea persecuţiilor, relicvele Sfinților Apostoli și Mucenici au fost adunate, purtate în procesiuni și așezate spre vene­rația credincioșilor, de obicei în încăperi speciale, numite martyrion. Astfel, de timpuriu, bisericile se zideau mai ales pe mormintele martirilor, iar, mai târziu, se distribuiau părți din moaște la toate bisericile spre a fi depuse în altarele lor, întrucât Altarul unei biserici ortodoxe urmează modelul văzut de Sfântul Ioan Evanghelistul în cer, unde „sub jertfelnic (erau) sufletele celor înjungheaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o” (Apocalipsă 6, 9; vezi și 7, 14-17).

Biserica a rânduit ca ziua în care martirii au primit cununa muceniciei să fie pomenită cu evlavie la locul unde erau îngropate sfintele lor moaște.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii din Răsărit și din Apus dau măr­turie despre cinstirea sfin­telor moaște.

Într-una din epistolele sale, Sfântul Vasile cel Mare (†379) scrie despre modul în care trebuie primite sfintele moaște, atunci când sunt mutate dintr-un loc în altul: „primiţi-le cu atâta bucurie cu câtă vi le-au trimis păstrătorii lor. Nimeni să nu se îndoiască, nimeni să nu şovăie; el (sfântul) e acel luptător nebiruit. Aceste oseminte le recunoaşte Domnul, ele s-au luptat împreună cu sufletul fericitului. Ele, împreună cu sufletul lui, vor primi cunună la dreapta zi a răsplătirii lui”³.

Sfântul Ambrozie al Milanului († 397) spune: „Aţi auzit, ba aţi şi văzut voi înşivă că mulţi au fost curăţiţi de demoni, că foarte mulţi chiar, când s-au atins cu mâinile de îmbrăcămintea sfinţi­lor, au fost vindecaţi de bolile de care sufereau. (...) Câte obiecte de îm­brăcăminte sunt atinse de sfin­tele moaşte şi prin această atingere devin lecuitoare! Toţi se bucură să atingă acoperământul moaştelor şi atingându-le să se facă sănătoşi. Slavă Ţie, Doamne Iisuse, că ai trezit pentru noi astfel de duhuri ale sfinţilor martiri, în acest timp, când Biserica Ta are nevoie de mari ajutoare de la Tine!”⁴.

Sfântul Ioan Gură de Aur († 407), lăudând pe Sfântul Vavila, Episcopul martir al Antiohiei, scrie, referitor la minunile săvâr­șite prin moaștele lui, adresân­du-se păgânilor care îi luau în râs pe creștinii cinstitori ai sfinților: „Un om ca toţi oamenii nu poate săvârși minuni după moarte; mucenicul însă poate săvârși multe și mari minuni; nu ca să ajungă mai strălucit, că nu are nevoie de slavă de la oameni, ci ca tu, necredinciosule, să afli că moartea mucenicului nu este moarte, ci început de viaţă mai bună (...) Nu te uita la aceea că trupul mucenicului stă lipsit de lucrarea sufle­teas­că, ci uită-te la aceea că se află în el o altă putere, mai mare chiar decât sufletul, harul Sfântului Duh, dând tuturor dovezi despre înviere prin minunile pe care le face. Căci, dacă Dumnezeu a dăruit trupurilor moarte și chiar celor prefăcute în pulbere o putere mai mare decât tuturor trupurilor vii, cu atât mai mult le va dărui o viaţă mai bună decât cea dintâi.”⁵

Sfântul Ioan Damaschinul (†749) scrie: „Stăpânul Hristos ne-a dat ca surse de izbăvire moaştele sfinţilor, care izvorăsc, în multe chipuri, binefaceri şi dau la iveală mir cu bun miros. (...) În Legea Veche, era socotit necurat tot cel care se atingea de un mort, dar nu erau socotiţi necuraţi înşişi morţii. După ce însă Hristos, Care este însăşi Viaţa şi Pricina vieţii, a fost socotit între morţi, nu mai numim morţi pe cei care au adormit întru nădejdea învierii şi cu credinţa în El. Cum poate să facă minuni un corp? Cum dar, prin ei, demonii sunt puşi pe fugă, bolile sunt alungate, bolnavii se vindecă, orbii văd, leproşii se curăţă, ispitele şi supărările se risipesc şi se pogoară toată darea cea bună de la Tatăl luminilor? Cât de mult trebuie să te osteneşti ca să găseşti un sprijinitor care să te prezinte împăratului cel muritor şi să pună pe lângă el cuvânt pentru tine? Dar nu trebuie cinstiţi oare apărătorii întregului neam omenesc, apărătorii care se roagă lui Dumnezeu pentru noi? Da, trebuie să-i cinstim, ridicând biserici în numele lor, aducând ofrande, prăznuind pomenirea lor. (...) De cele prin care Dumnezeu este cinstit, de acelea se vor bucura şi slujitorii Lui; de acelea de care Dumnezeu Se mânie, de acelea se vor mânia şi ostaşii Lui”⁶.

Sfântul Nicolae Cabasila
(† 1392) observă: „Mucenicii seamănă cu Hristos şi la trup, şi la suflet, şi la felul morţii şi întru toate. (...) Aşa că, dacă Hristos într-adevăr Se poate vedea şi pipăi undeva în lumea aceasta, în carne şi oase, apoi aceasta se poate în sfintele moaşte. (...) Aceste moaşte sunt biserica cea adevărată”⁷.

Biserica cinstește sfintele moaș­te nu numai în amintirea martirilor sau a celorlalți sfinți ai Bisericii, ci și pentru că moaștele lor sunt cu adevărat sfințite, adică purtătoare de har, întrucât s-au împărtășit de slava și puterea dumnezeiască ce sălășluia în su­fle­tul sfinților pe când trăiau. Acest har dumnezeiesc transfigu­rea­ză trupul sfinților, care uneori devine nestricăcios sau răspândește bună mireasmă, sau izvorăște mir, dar totdeauna este făcător de minuni pentru cei credincioși. După cum arată marele teolog contemporan Sfântul Dumitru Stăniloae, înfăptuirea unor lucruri minunate prin sfintele moaște confirmă credința că „sufletul personal al (sfinţilor) și harul Sfântului Duh din ei rămân mai departe într-o legătură cu trupurile lor”, legătură pe care moartea nu o poate nimici, iar „men­ţinerea osemintelor lor în stare de incoruptibilitate este o arvună a viitoarei incoruptibilităţi a trupurilor întregi după înviere și după deplina lor îndumnezeire”⁸.

Credința că sfinții rămân într-o legătură harică reală cu moaștele lor ne face să simțim prezența lor aproape de noi, ca fiind prieteni ai lui Hristos.

Pe credincioșii pelerini sau închinători la sfintele moaște, Sfântul Ioan Gură de Aur îi îndeamnă să cunoască viaţa sfân­tului, să conștientizeze prezenţa acestuia, să i se roage cu lacrimi și să primească binecuvântarea plină de har cu multă recunoștinţă: „Stai lângă mormântul mucenicului, dă drumul acolo la izvoare de lacrimi, zdrobeşte-ţi inima, ia şi binecuvântare de la mormânt! Ia binecuvântarea aceasta apărătoare în rugăciunile tale! Ai în minte necontenit istoria pătimirilor mucenicului! Îmbrăţişează coşciugul mucenicului! Stai lipit de racla lui! Izvorăsc multă binecuvântare nu numai osemintele mucenicilor, ci şi mormintele lor, şi raclele lor!”⁹.

Credincioșii vin în pelerinaj spre a vedea locurile sfinte, a se întâlni cu sfinții, dar și spre a întâlni pe alți pelerini care doresc să-și înduhovnicească viața, întărindu-se astfel în dreapta credință și în puternica rugăciune comună. Mulți oameni vin în pelerinaj și pentru că așteaptă ajutorul lui Dumnezeu, așteaptă vindecare de boală, izbăvire de necaz, de suferință, eliberare dintr-o situație foarte grea a vieții. Deci pelerinajul este și o căutare a ajutorului lui Dumnezeu pentru viaţa noastră, precum a ajutat pe sfinți, iar sfinții au ajutat pe cei care le cereau ajutorul. Prin rugăciunile adresate sfântului lângă moaștele lui, se înfăptuiesc adeseori vindecări și alte fapte minunate, deoarece, datorită harului dumnezeiesc ce iradiază din sfintele moaște și din sfintele icoane, pentru credincioșii ortodocși, acestea alungă orice boală și orice neputinţă din popor (cf. Matei 4, 23). De aceea, în vreme de epidemii (ciumă, holeră ș.a.), dar și de secetă sau de alte calami­tăți, credincioșii, conduși de cler, au alergat totdeauna cu credință la sfintele moaște, cerând ajutorul rugăciunilor sfinților.

Cinstirea sfintelor moaște este, așadar, izvor de vindecare și de binecuvântare, de pace și de bucurie.

(Extras din lucrarea „Pelerinajul la moaştele sfinţilor. Binecuvântare şi bucurie”, ed. a II-a, Ed. IBMO, Bucureşti, 2026)

Note:

1. Cateheza XVIII, 16 în: Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2003, pp. 329-330.

2. Martiriul Sfântului Policarp, Episcopul Smirnei XVIII, 2 în: Actele martirice, trad. Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982, p. 33.

3. Epistola 197 în: Sfântul Vasile cel Mare, Epistole, trad. Pr. Teodor Bodogae, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2010, p. 294.

4. Scrisoarea XXII, 9-10 în: Sfântul Ambrozie, Scrieri, partea a doua, Scrisori, trad. Prof. David Popescu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, pp. 126-127.

5. Cuvântare la Sfântul Sfinţit Mucenic Vavila, I, în: Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la sărbători împărătești și Cuvântări de laudă la sfinţi, trad. Pr. prof. Dumitru Fecioru, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2015, pp. 319-320.

6. Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, București, 1938, p. 278.

7. Despre viaţa în Hristos, V, în: Nicolae Cabasila, Scrieri, trad. Pr. prof. dr. Teodor Bodogae, Ed. Arhiepiscopiei Bucureștilor, 1989, p. 231.

8. Teologia dogmatică ortodoxă, III, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010⁴, p. 366.

9. Omilie la Mucenici în: Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la sărbători împărătești și Cuvântări de laudă la sfinţi, trad. Pr. prof. Dumitru Fecioru, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2015, p. 504.