Ciudăţenii ale naturii

Există pe pământ multe locuri celebre pentru frumuseţea naturală, unele dintre ele foarte vizitate şi mai uşor accesibile, iar altele la fel de frumoase, dar nu atât de cunoscute ori la care nu îşi permit mulţi vizitatori să ajungă, iar unii dintre ei nu au auzit de ele. Astfel de locuri ciudate şi frumoase în acelaşi timp sunt fiordurile norvegiene cu stâncile Preikestolen şi Piatra-Mazăre, Duna Pyla de lângă Atlantic, în Franţa, izvoarele de la Pamukkale din Turcia şi Terasele de la Banaue din Filipine. 

 

Stânca Preikestolen este un loc mirific din Norvegia, oferind vizitatorilor o panoramă unică asupra mării şi ţărmurilor muntoase din provincia Fylke. Lăţimea efectivă a platoului stâncii este de aproximativ 25 mp, dar senzaţia de măreţie este dată de înălţimea sa de peste 600 de metri, de pereţii abrupţi de o parte şi de alta, ce dau sentimentul că au fost construiţi anume spre a primi mai mulţi oameni şi a le arăta frumuseţile din jur. Fiordul din care face parte stânca Preikestolen se numeşte Lysefjord şi are o lungime de peste 40 km, iar drumul până la stâncă este şi el deosebit de frumos, fiind o atracţie turistică dintre cele mai mari ale Norvegiei. 

 

Şi pentru ca fiordul respectiv să fie şi mai frumos, natura a făcut în timp ca un bloc de piatră de circa 5 metri cubi să se blocheze între pereţii a două stânci abrupte şi să rămână fixată acolo, spre mirarea oamenilor care vin din întreaga lume să vadă ciudăţenia şi frumuseţea aceasta. Există chiar persoane dornice de adrenalină pentru care sporturile extreme sunt o obişnuinţă şi care coboară cu paraşuta (sau fără ea) pe această piatră supranumită „Piatra-Mazăre“ (sau Bob-de-Mazăre). 

În partea asiatică a Turciei există o zonă absolut mirifică, numită Pamukkale. Izvoarele de aici sunt cu totul deosebite, lăsând vizitatorului impresia că a pătruns dintr-odată într-o lume îngheţată, deşi soarele dogoreşte ca în deşert. Din ochiuri mai mari sau mai mici de calcar izvorăşte o apă cristalină, ce curge în treptele vălurite, tăiate neregulat sau foarte drept, ca şi când ar fi fost modelate de mâini de artist. Peisajul fantastic alb şi strălucitor de aici este format din ziduri, terase şi stalactite, totul întinzându-se pe aproximativ 2,5 kilometri lungime şi 500 metri lăţime. Supranumele de „Castelul de bumbac“ nu vine de la albul predominant al zonei, ci de la faptul că băştinaşii uscau aici bumbacul în vremuri străvechi. Ţinând cont de proprietăţile terapeutice ale apei şi de frumuseţea locului, în vremea Imperiului Roman s-a construit aici o staţiune balneară, chiar împăraţii Adrian şi Nero aflându-se printre vizitatorii acestui loc. 

O altă ciudăţenie şi frumuseţe în acelaşi timp a naturii este o dună destul de mare de nisip, formând un mic deşert care se află în Franţa. Duna Pyla din provincia Aquitania.

 

Situată în interiorul Golfului Arcachon, în apropierea Atlanticului, acea masă de nisip are o lungime de aproape 2.500 de metri, lăţimea aproximativă de 500 de metri, atingând înălţimea maximă de 107 metri. 

 

Pentru a evita deşertificarea pe mari porţiuni a regiunii, autorităţile franceze au plantat în jurul dunei o pădure de pini mediteraneeni. S-a format astfel o combinaţie foarte frumoasă între pădurea frumoasă şi răvăroadă de pini, mica Sahară şi apele Atlanticului. 

În Filipine, la Banaue, se află o formaţiune care, deşi nu este naturală sută la sută, are un farmec aparte: Terasele de orez. Ele datează de aproximativ 2.000 de ani, când băştinaşii le-au săpat în coastele munţilor filipinezi, acestea rămânând până în zilele noastre ca splendidă conlucrare între om şi natură. Minunăţia constă în faptul că au fost realizate cu mijloace rudimentare la o mare altitudine, iar ele sunt şi astăzi funcţionale, localnicii cultivând în continuare orez şi legume. Sunt situate la o altitudine de circa 1.500 de metri şi acoperă 10.360 de kilometri pătraţi, fiind irigate de sistemul construit încă de la început. Aceste uimitoare terase sunt incluse în lista patrimoniului UNESCO, fiind consolidate anual.