Clocociov, mănăstirea vegheată de părintele Visarion Coman

Închinată Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, Mănăstirea Clocociov din judeţul Olt este una dintre cele mai importante aşezăminte monahale din ţară.

Amplasat de veacuri la sud de oraşul Slatina, sfântul lăcaş impresionează, dincolo de frumuseţea, trăinicia şi rafinamentul construcţiei, prin viaţa sa monahală. E duh de pace aici. Maicile spun că totul se datorează rugăciunilor ieromonahului Visarion Coman, unul dintre cei mai iubiţi duhovnici pe care i-a dat acest neam, trecut la cele veşnice în anul 2002.

Documentele istorice confirmă existenţa mănăstirii încă din anul 1512, fără a menţiona şi numele ctitorului, deşi viaţa călugărească de la Clocociov îşi revendică începuturile cu mult înainte de domnia lui Neagoe Basarab (1512-1521).

Unele dintre sursele documentare îl atestă drept ctitor pe Mihai Viteazul. Alte hrisoave mai târzii menţionează că acesta a reclădit monumentul şi l-a înzestrat cu danii.

Ca urmare a cutremurului din 1628, dar şi a unor incendii puternice, mănăstirea a trecut prin cea mai substanţială refacere cunoscută până astăzi. Era în vremea domniei lui Matei Basarab, când boierul Diicu Buicescu, rudă a domnitorului, hotărăşte reclădirea sfântului lăcaş împreună cu soţia, jupâneasa Dumitra, şi cu mama sa, jupâneasa Mara. Condiţii favorabile au contribuit la asigurarea unei baze materiale solide a noii aşezări mănăstireşti, după moartea tragică a ctitorului, în anul 1669. Printre alte venituri, mănăstirea s-a bucurat şi de daniile domniei, cum sunt cele obţinute de la Constantin Brâncoveanu, care dă Clocociovului 200 de vedre de vin din vinăriciul domnesc de pe Dealul Dăneştilor.

Între secolele XVII-XVIII, mănăstirea este închinată Mănăstirii Cutlumuş din Muntele Athos de către domnitorul Alexandru Coconul. Din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, dar mai cu seamă după secularizarea averilor mănăstireşti (1864), edificiul a suferit numeroase avarii. La acestea s-au adăugat jafurile din Primul Război Mondial, precum şi urmele lăsate de cutremurele din secolele al XIX-lea şi al XX-lea, care au grăbit degradarea sa totală.

Abia în anul 1935 se execută câteva lucrări de refacere şi consolidare, prilej cu care se redeschide biserica.

În primăvara anului 1976, în data de 21 mai, venirea ieromonahului Visarion Coman şi a câtorva monahii de la Mănăstirea Suceviţa a readus, treptat, monumentul în starea în care se găseşte astăzi. În perioada 1980-1981, a avut loc restaurarea totală a aşezământului monahal, efort susţinut prin implicarea neobosită a maicii stareţe de atunci, Mihaela Tamaş, actuala stareţă a Mănăstirii Bistriţa, din judeţul Vâlcea.

„Când am ajuns în 1976 aici, era ca după război: ziduri căzute, biserica, acoperită cu o tablă zincată ruginită, nu avea turlă. Mai era un grăjduţ, care s-a dărâmat şi acela la cutremurul din 1977. Am găsit trei maici, două aveau peste 80 de ani, iar una până în 70 de ani“, îşi aminteşte maica stavroforă Iulia Băgăceanu, stareţa aşezământului oltean.

Au fost refăcute din zid şi acoperite cu tablă de aramă cele trei turle, dispărute în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după desenele de pe cărămizile sgrafitate (azi, păstrate în muzeu) ce au fost găsite cu ocazia ultimei restaurări şi care redau clopotniţa şi biserica veche. Biserica a fost acoperită cu tablă de aramă. S-au consolidat toate temeliile. S-a reconstruit vechea stăreţie, s-a restaurat clopotniţa, s-au rezidit casele egumeneşti şi pivniţa şi s-au adăugat alte construcţii, anexe necesare unui complex monahal nou, cum ar fi atelierele de broderie, pictură şi croitorie.

Rugăciune, muncă, duhovnicie

Biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil“ ocupă centrul incintei ansamblului mănăstiresc. Construită la 1645, în plan triconc, are un pridvor deschis, cu arcade semicirculare sprijinite pe stâlpi groşi, circulari. Uşa de la intrare, stranele, catapeteasma şi restul mobilierului sunt din lemn frumos sculptat. Pictura a fost realizată în anul 1937 de pictorul Nicolae Pană.  Din vechea pictură se mai păstrează în naos - grupul Deisis, în pronaos - tabloul votiv, cu portretele citorilor şi ale urmaşilor direcţi, şi în pridvor - peretele de răsărit.

„Până în anul 1993, în această biserică se făcea Sfânta Liturghie aproape zilnic. Astăzi, o dată pe săptămână se săvârşeşte Sfânta Liturghie aici. Biserica fiind mică, iar numărul oamenilor care veneau la părintele Visarion era în creştere, s-a impus construirea unui paraclis, a unei biserici noi, în care se slujeşte zilnic“, lămureşte sora Monica, întruchipare a blândeţii senine călugăreşti.

Micuţul muzeu al mănăstirii, amenajat pe locul fostei stăreţii de la 1645, din ale cărei ziduri s-au păstrat câteva mostre în albul pereţilor încăperii, cuprinde un valoros ansamblu de artă veche românească. De o rară frumuseţe artistică, reprezentative pentru epoca lui Matei Basarab, sunt patru icoane împărăteşti, de mari proporţii, provenite din Biserica Sâmbureşti - Olt.

Cele 42 de maici ale mănăstirii, toate surori în duhul cel bun, sunt nedespărţite. Îşi încep dimineţile cu rugăciune, în Paraclisul „Naşterea Maicii Domnului“, alături de raclele cu moaşte de sfinţi şi mucenici, aşezate spre închinare. Continuă cu rugăciunea inimii pe tot parcursul zilei, când muncesc în ateliere, în grădina de zarzavat, la grajduri, în solarul de pe lângă heleşteu. 

„Când l-am văzut prima dată, l-am socotit un sfânt“

E pace la Mănăstirea Clocociov. Iar starea aceasta a locului, simţită de pelerinul care îi calcă pentru prima dată ţărâna, nu se datorează unui cadru natural foarte pitoresc, nici unor condiţii meteorologice propice, cât mai cu seamă prezenţei trăitoare întru Hristos a monahiilor. Apoi, mai este Preacuviosul, aşa cum îl numesc maicile pe părintele Visarion. Rugăciunile lui, poveţele lui, credinţa lui, toate au rămas neşterse. „Când l-am văzut prima dată pe părintele, l-am socotit ca un sfânt“, vorbeşte cu însufleţire rasofora Elisabeta. Asemenea monahiei l-au socotit mulţi credincioşi olteni. Li s-au adăugat alte sute de suflete, din alte zone ale ţării, care veneau să se spovedească la marele duhovnic al Olteniei. Chilia şi mormântul arhimandritului sunt urmele trecerii sale pământeşti prin valea acestei vieţi, cercetate şi astăzi de cei care l-au cunoscut.