Clopotul de linişte la Samurcăşeşti

La Mănăstirea Samurcăşeşti, poposim ori de câte ori ni se face dor de veşnicie. Ne bucurăm de slujbele adânci, de liniştea locului şi de ospitalitatea maicilor. Oamenii locului şi cei din împrejurimi, deseori chiar şi din ţară, se strâng laolaltă în biserica cu trei Sfinte Altare, mai ales cu prilejul marilor sărbători. Aşa se întâmplă şi de Sfintele Paşti. Un aspect deosebit, care merită amintit aici, este acela că, de peste 200 de ani, la Mănăstirea Samurcăşeşti ard lumini de Înviere.

De la 1808 şi până astăzi, nu a existat o singură zi lipsită de rugăciune neîncetată. Şi-atunci cum să nu-ţi fie drag să te întorci mereu şi să-ţi laşi sufletul purtat pe aripile îngerilor? Mai sunt câteva zile până la sărbătoarea pascală. Vremea însorită este numai bună pentru ca primăvara să-şi etaleze frumuseţile, într-un cadru care pare decupat dintr-o pânză pictată cu migală. Pe terenul din faţa mănăstirii, un tractor pregăteşte pământul pentru seminţele ce urmează a fi semănate - roade al toamnei. Liniştiţi şi paşnici, câţiva credincioşi - roade ale credinţei - îngenunchează în faţa icoanelor din biserică. Măicuţele umblă, dintr-o parte în alta, cu treabă, iar păsările cerului le acompaniază cu trilurile lor inconfundabile. Fiecare pom şi brad din incinta mănăstirii au devenit adevărate săli de concert cameral. "Au fost ani când nu simţeam că trăiesc pe pământ" Lângă o tufă de trandafiri, umbrită de un gard viu, maica stareţă, stavrofora Lucia Bostan, mânuieşte cu dexteritate foarfeca de curăţat. În cei 34 de ani de vieţuire în aşezământul monahal ilfovean, maica s-a îngrijit de florile mănăstirii, mai cu seamă de trandafiri. Chiar dacă, timp de 20 de ani, a făcut ascultare la ateliere sau ca maică-ghid, la care se adaugă alţi 14 ani de stăreţie, stavrofora Lucia Bostan continuă să muncească alături de cele 50 de maici - obştea mănăstirii - în gospodărie sau la munca câmpului. Crede în puterea exemplului personal şi a fiecărui om, capabil să fie de folos nu numai prin forţa minţii, ci şi prin cea a braţelor. Mănăstirea căreia, astăzi, a ajuns să-i poarte de grijă, şi invers, a fost cel dintâi şi singurul lăcaş de închinăciune între zidurile căruia s-a nevoit, încă de la vârsta de 16 ani. Repede au mai trecut anii, spune maica Lucia, şi rememorează cu plăcere secvenţe din ucenicia sa. Accentul cade pe amintirile din preajma marilor sărbători, în special de Paşti, şi spune: "Când eram în perioada uceniciei, nu am cuvinte să descriu bucuria şi intensitatea cu care trăiam praznicul Învierii. Parcă pluteam, eram ca nişte îngeri. Au fost ani când nu simţeam că trăiesc pe pământ. Cred că este cel mai frumos praznic pe care-l trăim în mănăstire. Şi natura se bucură, pentru că reînvierea ei, dar şi a noastră, se face odată cu Învierea Mântuitorului." Pregătiri pentru întâmpinarea Învierii Maica stareţă spune cum de ani şi ani, la Samurcăşeşti, se respectă rânduiala duhovnicească, păstrată cu sfinţenie de generaţiile de predecesori, purtători ai hainei călugăreşti. Cât priveşte pregătirea pentru primirea Sărbătorii luminate, maica Lucia începe cu evocarea slujbelor din Săptămâna Patimilor. Luni, marţi şi miercuri participă la Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte Sfinţite, iar în Joia Mare, este momentul în care toată obştea se împărtăşeşte. Vineri dimineaţă, maicile participă la Ceasurile împărăteşti, "după-amiază scoatem pe Domnul la Vecernie", iar vineri seara este Prohodul. Sâmbătă dimineaţa se face Sfânta Liturghie, după aceea maicile se pregătesc pentru slujba de noapte, cea a Învierii. Tot în Joia Mare, măicuţele înroşesc ouăle şi fac cozonacul, "pentru că în Vinerea Mare nu se fac treburi în gospodărie. Se ţine post negru. Ştim că i se mai spune şi Vinerea Neagră. Maicile bătrâne mai spun că dacă semeni în grădină, nu se prinde sămânţa. Nu aprindem focul, doar curăţenie mai facem, dar foarte superficial", adaugă stavrofora Lucia Bostan. Maicile fac pregătirile pentru Paşti în ziua de sâmbătă, după Sfânta Liturghie. Preparatele sunt cele tradiţionale: ou, cozonac, pască, miel sau peşte. Până la ora 20.00, când se trage clopotul mare de linişte, măicuţele trebuie să termine toate treburile. De asemenea, puse la punct cu pregătirile trebuie să fie şi maicile tinere, care au ascultare să taie paştele. Glasul clopotului este semn că toată suflarea mănăstirii trebuie să intre în repaus. Este clipa de linişte dinaintea marelui moment, acela care o face pe stareţa mănăstirii să spună: "Dacă Hristos n-ar fi Înviat, zadarnică ar fi fost credinţa noastră". 34 de ani de călugărie, 34 de slujbe de Înviere Maica Lucia Bostan nu poate compara cu nimic trăirea din acele momente, cu atât mai mult cu cât "odată cu trecerea anilor, simţi altfel bucuria", bucurie care este cu folos mai ales dacă o împarţi cu cineva. Iar pentru cei care locuiesc în capitală, ar trebui să ştie că îi despart doar 15 kilometri de comuna ilfoveană Ciorogârla, locul în care se găseşte mănăstirea, şi de unde pot lua lumină. De altfel, prezenţa tot mai numeroasă a bucureştenilor în acest lăcaş de rugăciune a fost confirmată de maica Lucia Bostan: "Vin mulţi bucureşteni, dar prea puţini rămân la slujba Învierii. După ce iau lumină, pleacă acasă. După 12.00 noaptea, rămânem noi, măicuţele, şi câţiva credincioşi. Se creează, aşa, un duh de rugăciune şi parcă plutim, când ne întoarcem în chilii." Cum jumătate din maici formează obştea şi cealaltă jumătate sunt de sine, fiecare se organizează. La 4.30, după ce vin de la slujbă, maicile ciocnesc un ou, mâncă o feliuţă de brânză şi puţin peşte, după care, la ora 13.00, se adună într-o trapeză, unde gustă din bucatele din care nu au avut voie să se înfrupte în cele 40 de zile de post. Până la agapă, pe la 7.30, maicile deretică ca nişte furnici în biserică, fac curăţenie, întind covoarele cele bune, aşază în vaze florile cele mai frumoase şi se pregătesc pentru Învierea a doua, cum se spune în tradiţie. Este vorba, de fapt, despre slujba Vecerniei. "Învierea este o şansă dată tuturor, pentru că spune Sfântul Ioan Gură de Aur: "…Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi; viţelul este mare, nimeni să nu iasă flămând, toţi vă îndulciţi de ospăţul credinţei; toţi luaţi bogăţia bunătăţii." Să facem în aşa fel încât să păstrăm lumina, de care să avem grijă ca păcatele noastre să nu o întunece. Aceasta trebuie să fie osteneala monahului, dar şi a unui creştin de rând", conchide maica stareţă Lucia Bostan. ▲ 200 de ani de neîncetată rugăciune La 1808, vornicul Constantin Samurcaş şi soţia sa, Zinca Samurcaş: "Zidit-au din temelie pe moşia dumnealui Samurcăşeştii în sud judeţul Ilfov o sfântă mănăstire cu împrejurimi de ziduri, cu chilii şi alte trebuincioase, unde au şi aşezat chinovion de maici călugăriţe, afierosind pentru întreţinerea schitului şi alte venituri de la dumnealui" (fragment din "Hotărârea" de la 31 mai 1811, dată în Divanul Ţării Româneşti în urma cererii făcute de către vornicul Constantin Samurcaş pe lângă divan). Locul pe care a fost construit sfântul lăcaş era unul retras, propice vieţii monahale, mai exact în pădurea Cotroceni, care făcea parte din vestitul codru al Vlăsiei. Aşezământul monahal a fost pus, încă de la înfiinţarea sa, sub îndrumarea Arhimandritului Timotei, stareţ al Mănăstirii Cernica între anii 1807 şi 1816. Imediat după zidirea sfântului locaş, stareţul Timotei le-a instalat aici pe cele două surori şi două nepoate călugăriţe, plecate de la Mănăstirea Ţigăneşti. Timp de două decenii, mănăstirea a fost întreţinută din munca călugăriţelor şi din donaţiile credincioşilor bucureşteni. În anul 1847, clucerul Alexandru Samurcaş, nepot de frate şi fiu adoptiv al ctitorului, a întocmit un testament prin care asigură mănăstirii vatra şi pământul din jurul ei. Legea secularizării averilor mănăstireşti, din decembrie 1863, a găsit aşezământul monahal fără donaţiile primite, doar cu "zestrea" lăsată de clucerul Alexandru. Trei ani mai târziu, biserica mănăstirii a fost restaurată cu fonduri puse la dispoziţie de Ministerul Cultelor, iar în anul 1870, cu sprijinul bănesc al unor credincioşi din Bucureşti, biserica a fost pictată de Gheorghe Tattarescu. Cutremurul din 10 noiembrie 1940 a avariat grav biserica. Aşa se explică demolarea şi refacerea ei între ani 1941 şi 1943, pe vechile temelii. În decursul anilor, mănăstirea a avut un important rol social-cultural, aici funcţionând o şcoală primară atât pentru copiii din sat, cât şi pentru fetiţele orfane crescute în mănăstire. Biserica cu trei Sfinte Altare Altarul central al bisericii este închinat Sfintei Treimi, iar cel din dreapta, Adormirii Maicii Domnului, pe când Altarul din stânga poartă hramul Sfintei Cuvioase Parascheva. Din vechea biserică s-a păstrat catapeteasma, lucrată în stil brâncovenesc şi împodobită cu icoane argintate. Între anii 1951 şi 1953, patriarhul Justinian Marina a ţinut să înfrumuseţeze biserica cu pictură în frescă şi ceramică, realizată în stil neobizantin de către Gheorghe Popescu. În perioada 1953-1958, tot aşezământul mănăstiresc a fost restaurat din fondurile puse la dispoziţie de către Arhiepiscopia Bucureştilor, prilej cu care pictura a fost refăcută de două ori. Biserica adăposteşte părticele din moaştele mai multor sfinţi: Sfântul Apostol Andrei, Sfântul Arhidiacon Ştefan, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ierarh Silvestru, Sfântul Ierarh Modest, Sfântul Mucenic Teodor Tiron, Sfântul Mucenic Teodor Stratilat, Sfântul Mucenic Ermin, Sfântul Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir şi Sfântul Necunoscut. În cadrul aşezământului monahal este amenajat un muzeu, unde sunt expuse obiecte de cult cu valoare de patrimoniu: icoane, chivote, sfinte vase, cruci, veşminte, cărţi vechi etc. De asemenea, pe lângă slujbele zilnice, cele 50 de măicuţe lucrează în atelierele de tâmplărie, de pictură, de tămâie. Sunt nedespărţite atât în biserică, cât şi la muncă.