Colinda, actul liturgic al „purtătorilor de Dumnezeu”
Ritualul colindatului tradiţional, mai ales în ultimele decenii, a depăşit spațiul satului, pătrunzând și în cel al orașului. Această tradiţie milenară nu mai este înţeleasă astăzi în profunzimile sale, ci doar superficial, ca pe un obicei ale cărui origini omul contemporan nu le mai cunoaște. Totodată, importarea de colinde, străine de spiritualitatea ortodoxă şi tradiţia românească, schimbarea motivaţiei interpreţilor de colinde de la vestirea Naşterii Domnului către câştigul material, cât şi alte forme de descolindat determină ca ritualul colindatului, în cele mai multe zone ale ţării, să îşi piardă din semnificaţie.
Ritualul colindatului la români a fost subiect al diferitelor cărţi, studii şi alte felurite publicaţii. În unele dintre acestea, autorii au accentuat că ritualul colindatului, specific sărbătorilor de Crăciun, An Nou și Bobotează îşi are originea în vechile sărbători păgâne ale „Calendelor lui Ianuarie” - cea mai celebrată sărbătoare în întregul Imperiu Roman, fiindcă se serba Anul Nou, și cea a „Saturnaliilor”, când era cinstit ocrotitorul holdelor și semănăturilor. În ultimele două decenii însă, au apărut alte studii ale etnologilor români care argumentează că ritualul colindatului „nu este o practică arhaică, păgână, peste care s‑au suprapus, ulterior, elemente creștine”, ci acesta este determinat, în totalitate, „de sensurile (sacre) și dimensiunile (simbolice și alegorice) ale unor segmente temporale asociate timpului istoric și de raportarea la veșnicia transcendentului” (Sabina Ispas, Colindatul tradițional românesc. Sens și simbol, p. 6).
„Este aproape imposibil de crezut că memoria colectivă a păstrat conștient, nealterat, împietrit sistemul gândirii precreștine, păgâne, cu toate sensurile și funcțiile sale, exprimat în limba română a ultimelor trei, patru sau cinci secole. (...) Este lipsită de specificitate acțiunea, în sine, de a merge din casă în casă pentru a anunța (ceva), a felicita (pe cineva) sau a ura sănătate și fericire (cuiva). Ea capătă identitate și dobândește putere numai atunci când se asociază cu un eveniment sau o persoană care poate media accesul la sacru și se poate implica în dominarea puterilor cosmice, în sacralizarea lumii” (ibidem, p. 11).
Astfel, ritualul colindatului își are obârșia în „singurul lucru nou sub soare” (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, p. 145), adică în Întruparea Fiului lui Dumnezeu, și nu în sărbătorile păgâne, iar colindele au rolul misionar de a vesti tuturor „taina cea din veci ascunsă” (Coloseni 1, 26). Colindele sunt dovada modului în care poporul român a asimilat Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos, de aceea, ele au reprezentat și continuă să fie „predici orale” sau „cateheze” (Mitropolitul Antonie Plămădeală, Cuvinte la zile mari, p. 73), întrucât mare parte dintre colinde conțin reminiscenţe ale catehezelor mistagogice care se făceau în Biserica primelor veacuri creștine.
De‑a lungul timpului, textele colindelor au suferit îmbogățiri cu privire la semnificațiile și însemnătatea teologică, iar acest lucru este evidenţiat de către Sabina Ispas, care arată că textele colindelor aparţin mai multor straturi succesive: „Primul strat, cel mai vechi, dezvoltă o simbolică creștină legată de credința din începuturi, din perioada imediat următoare apostolatului, mergând până prin secolul al IX‑lea. O a doua perioadă acoperă întregul Ev Mediu și perioada de medievalitate târzie de la noi, perioadă care deține o doctrină teologică închegată, unitară, în care se puteau încadra toate conceptele fundamentale ale existenței. În sfârșit, cea de‑a treia perioadă este cea a ultimilor 200 de ani, care a produs texte ușor de identificat și analizat” (Sabina Ispas, O taină încifrată într‑un text de colind sau o reconsiderare pe temeiuri autentice a viziunii etnologice asupra colindei româneşti, http://spiritromanesc.go.ro/Sabina%20Ispas.html).
Colinda tradiţională românească este o „epifanie”
Colinda tradiţională românească este un act liturgic, o „epifanie”, iar colindătorii sunt nu numai vestitorii acestui eveniment unic din istoria omenirii, ci și purtători de Dumnezeu sau „teofori”. „Actul execuției sau al audierii unei colinde înregistrează și semnifică un act de experimentare a sacrului. Această cântare este un act liturgic. Însăși prezența colindei reprezintă prezența sacrului. A primi colinda revine, în fond, la a însemna, a primi divinitatea, iar verbul «a colinda» nu se reduce la «a colinda» sau «a aduce colinda», înseamnă a aduce și institui sărbătoarea Crăciunului. A colinda înseamnă și a transfera, a transporta și astfel a materializa ‑ prin intermediul cântării ‑ sacrul și experiența acestuia” (Marin Marian Bălaşa, Colinda, epifanie și sacrament, p. 192).
În anumite zone ale ţării, ritualul colindatului nu este o datină, ci o adevărată instituție (Petru Caraman, Colindatul la români, slavi și alte popoare. Studiu de folclor comparat, p. 10), de aceea, colindătorii, în special bărbații, se pregătesc pentru vestirea Naşterii Domnului încă de la sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei printr‑o izolare de comunitate, trăire în post şi rugăciune, tocmai pentru a integra familiile colindate în „sacrul” excepțional al sărbătorii (Sabina Ispas, Colindatul în cadrul culturii tradiționale românești, www.tabor‑revista.ro, p. 22).
Chemarea celor colindaţi la comuniune determină schimbarea sensului timpului trăit în vremea colindatului, înţeles ca act liturgic, depăşindu‑se limitele cotidianului. Doar astfel, trăirea din timpul cântării nu este statică, ci este „o curgere specială, iar această curgere, devenire, mediatoare, în sensul că provoacă transcenderi” (Marin Marian Bălașa, op. cit., p. 135).
Ritualul colindatului presupune niște legi nescrise, printre care vârsta, între 18 și 45 de ani; tineri sau adulți care se bucură de respect în comunitate; organizarea cetei de către vătaf sau jude cu ceva timp înainte de praznicul Nașterii Domnului; începutul colindatului este la casa preotului, pentru a primi bincuvântarea sa de a vesti Nașterea Domnului; împărţirea în cete.
Ritualul colindatului la români este foarte bogat în privința ceremonialului, dar la fel de bogat și în privința semnificațiilor creștine încifrate în textele poetice ale colindelor și cântecelor din această perioadă a sărbătorilor de iarnă. Asemenea slujbelor liturgice, care se repetă an de an, ritualul colindatului are menirea de a așeza atât pe colindător, cât și pe primitor în taina praznicului Nașterii Domnului, sărbătoare care nu trebuie privită ca un nou început, ci ca „o continuare a trăirii și trecerii spre o treaptă superioară, ascendentă, pentru cunoașterea și primirea învățăturii care trebuie să aducă mântuirea și, implicit, viața veșnică. Experiența timpului trebuie să constituie o spirală ascendentă pe care urcă generațiile care nu întrerup niciodată legăturile dintre ele” (Sabina Ispas, Colindatul tradițional românesc..., p. 15).