Comana, „nava amiral“ a Episcopiei Giurgiului

Împovăraţi de mult prea multele încercări ale vieţii, astăzi nu mai simţim pe deplin nevoia imperioasă de raportare la trecut, mai ales ca sursă de revigorare spirituală şi identitară. Abia când treci pragul unei mănăstiri, de pildă, simţi mai acut această rupere, această discontinuitate existenţială. Odată ajuns acolo însă, te răscoleşte acut nevoia reintegrării în firesc. În lucrarea veacurilor de peste veac. Este ceea ce am simţit şi noi la Comana, mănăstirea în care tulburările prezentului prind vindecare, istoria reconciliază timpul, iar Dumnezeu bate insistent la poarta inimii tale.

Drumul spre Mănăstirea Comana din Episcopia Giurgiului nu poate fi parcurs cu seninătatea orăşeanului ignorant, care caută doar emoţionalul facil, căci riscul de a nu vedea chipul de dincolo de chip al Comanei este foarte mare. Calea spre Comana trebuie parcursă doar cu sufletul conectat la istorie, la trecut. Căci a parcurge "Drumul Marotinului sau al Olacului", cum îl numeau bătrânii, spre vadul Giurgiului, pe care odinioară porneau spre Stambul voievozi valahi pentru a-şi primi firmanul de urcare în tron, maziliţi din domnie, boieri scăpătaţi cu gânduri de mărire, feciori şi domniţe porniţi în surghiun, voievozi martiri, negustori ţarigrădeni sau trimişi împărăteşti cu treburi de taină, sarea sau peşcheşul ţării, este mai mult decât o plimbare de week-end. Este o coborâre şi o înălţare iniţiatică, deopotrivă, pe verticala pe care neamul românesc a călătorit între pământ şi cer, cătând înfometat de Dumnezeu răspuns şi sens frământărilor lui existenţiale. Cu această încărcătură de suflet am pornit şi noi spre Comana, despicând câmpia însetată de ploaie. Străveche vatră monahală, sfântă şi voievodală Mănăstirea Comana este "nava amiral" a Episcopiei Giurgiului. Locul în care istoria, oricât ne-am strădui, nu o putem înghesui integral în paginile unui ziar. Vom spicui de aceea doar câteva repere pentru a înţelege mai bine de ce Comana nu a putut fi îngenuncheată de-a lungul veacurilor, dar mai ales de ce forţa ei revigorează continuu, spiritual şi identitar, neamul în slujba căruia a fost ridicată. Străvechea vatră monahală, sfântă şi voievodală, ridicată pe o insulă "înconjurată de lacuri şi de bălţi, de ape şi de mocirlă de nepătruns… trecând prin ele cu corăbiile", cum relata la 1657 Paul de Alep, secretarul patriahului Macarie al Antiohiei, care vizitase Ţara Românească, a fost fixată în istorie printr-un hrisov al domnitorului Vlad Ţepeş la 27 septembrie 1461. Acesta ridicase aici o mănăstire modestă, cu chilii pentru patru-cinci călugări. În 1588, boierul Radu Şerban din Coiani, satul Mironeşti de astăzi, a început zidirea unei noi mănăstiri la Comana, dând hramul Sfântului Ierarh Nicolae bisericii aşezământului. Domnitori precum Sfântul Voievod Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanul, Nicolae Mavrocordat, mai apoi Cantacuzinii i-au întărit zidurile, i-au înfrumuseţat chipul sau şi-au înmormântat rudele sub pardoseala bisericii în cele 21 de morminte voievodale. În 1728, mănăstirea a fost închinată Patriarhiei Sfântului Mormânt din Ierusalim, călugării greci părăsind Comana abia la 1863, odată cu secu-larizarea, lăcaşul fiind transformat în biserică parohială. "O lungă perioadă destul de tumultuoasă de după secularizare, mănăstirea a fost rând pe rând şcoală generală pentru copiii din sat, închisoare în vremea războaielor ruso-turce, Prefectura judeţului Vlaşca în timpul Războiului de Independenţă, spital militar în timpul Primului Război Mondial, şcoală cu internat pentru fete, sediu de ocol silvic. Dar cu toate acestea, biserica a fost deschisă şi Sfânta Liturghie s-a săvârşit neîncetat, fie că a fost mănăstire, fie că a fost biserică parohială, timp de peste cinci veacuri şi jumătate. În 1992, la iniţiativa şi prin purtarea de grijă a vrednicului de pomenire Teoctist patriarhul, mănăstirea a fost redeschisă cu viaţă monahală de obşte", ne spune părintele stareţ Mihail Muscariu. Mai trebuie arătat că în 1932, în incinta mănăstirii s-a construit Mausoleul Eroilor, căzuţi în Primul Război Mondial în luptele de la Neajlov, în care au fost depuse 752 de trupuri sfârtecate şi o uriaşă piramidă de cranii, prilejuindu-i reginei Maria, în 1919, următoarele gânduri, după ce a vizitat locul: "Cu sfâşiere de inimă mă întreb câţi fii de mame care plâng au murit singuri şi nemângâiaţi supt umbra zidurilor ei. A înroşit sângele lor apa care aşa de paşnic oglindea faţa rănită de vremi a lăcaşului ? Aceiaşi apă pe care în seara ceia de demult am văzut-o înroşită de ultima strălucire a soarelui, aceiaşi apă care părea ca un adaus al fantasiei unui pictor la o icoană de pace şi tihnă…" Trupul decapitat din dreapta pronaosului Vechi şi nou. Între aceste două repere existenţiale Comana îşi poartă în istorie misia sa. Căci mănăstirea topeşte trecutul glorios în concretul istoric, sub formă de urme materiale, legende, inscripţii, slove, rugăciuni, amintiri şi speranţe. De aceea, povestea "Fântânii cu nuc", din apropierea mănăstirii, înnobilează locul, căci aici se spune că ar fi fost omorât voievodul Vlad Ţepeş şi că din sângele domnesc vărsat atunci ar fi crescut până în zilele noastre un ghimpe sălbatic, unic în România, Ruscus Aculeatus, cu fructe roşii, veşnic verde. Iar apa fântânii săpate de călugării mănăstirii atunci ar purta în limpezimea ei curăţia şi strigătul sângelui domnitorului. Şi ca totul să rezoneze armonic, o descoperire de excepţie făcută în anii 1970-1971 de arheologii Lia şi Adrian Bătrâna poate rescrie cu argumente o pagină însângerată de istorie. "În dreapta pronaosului bisericuţei identificate ca fiind cea ctitorită de Vlad Ţepeş au fost descoperite rămăşiţele unui bărbat decapitat, fără nici un însemn domnesc, fără nici o inscripţie, doar că monedele plasate jur-împrejurul trupului erau emise în perioada voievodului amintit. Fără o inscripţie clară, fără un însemn domnesc, istoria nu ia în calcul decât ca ipoteză faptul că Vlad Ţepeş ar fi putut fi înmormântat la temelia schitului ctitorit chiar de el aici", ne spune părintele stareţ Mihail. Prof. univ. dr. Constantin Rezachevici, cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie "Nicolae Iorga", este ceva mai tranşant când afirmă: "Fără îndoială că Vlad Ţepeş a fost ucis undeva pe drumul Bucureşti-Giurgiu. Şi aşa cum se obişnuia, trupul său, încăput pe mâna rivalului Basarab Laiotă, a fost înmormântat, fără capul trimis la Poartă, desigur, datorită împrejurărilor şi fără podoabe deosebite sau chiar o lespede funerară corespunzătoare, în cea mai apropiată mănăstire ctitorită sau legată de numele său. O astfel de mănăstire se află în zonă, şi încă amintită într-o danie a lui Vlad Ţepeş din 27 septembrie 1461. Este Mănăstirea Comana, din judeţul istoric Vlaşca, aşezată într-un punct strategic, în stânga şi spre mijlocul vechiului drum care merge de la Bucureşti la Giurgiu." O istorie vie, o icoană a credinţei ortodoxe Mănăstirea Comana este un loc special. Prezentul acesteia este o acumulare harică unică, inconfundabilă, o stare pe care trebuie să o trăieşti în plenitudinea ei pentru a-i înţelege continuitatea istorică şi spirituală, întregită de nevoirea celor 12 ostenitori ai obştei de astăzi. Din 2007, se află aici şi părintele protosinghel Mihail Muscariu, stareţul aşezământului, prezent în această ascultare din 2008, cu care ne-am lansat într-o adâncă discuţie şi preumblare în trecut, prezent şi viitor, dar şi pe drumurile de apă ale minunatei delte a Neajlovului. De la cuvioşia sa am aflat cele ce urmează. "Biserica nu mai păstrează aproape nimic din vremea de odinioară. A fost refăcută aproape în totalitate în 1854 de către meşteri din Germania, la iniţiativa călugărilor greci, chiar înainte de secularizare. Doar în dreapta pronaosului, deasupra mormântului ctitorilor, se află o firidă cu frescă originală. Cele mai preţioase odoare sunt icoana făcătoare de minuni a Sfântului Ierarh Nicolae, de peste 300 de ani, şi părticelele din moaştele Sfintei Mare Muceniţe Ecaterina, dăruite de către Preasfinţitul Ambrozie, în momentul în care a venit Episcop la Giurgiu, primite de la o parohie din Genova. În stânga bisericii, pe latura de nord a incintei, se află Casa Domnească. O construcţie ridicată de Radu Şerban în 1588 şi rectitorită de Şerban Cantacuzino în jurul anului 1703, care a adăugat partea superioară şi un foarte frumos foişor brâncovenesc pe latura de nord. Acestea sunt singurele locuri păstrate in situ, nemutate de la locul lor, încă din vremea ctitorilor. Casa în care ne aflăm cuprinde la parter trapeza, bucătăria şi cancelaria mănăstirii, iar la etaj biblioteca şi sala tronului, gândită şi restaurată de arhitectul Nicolae Vlădescu în urmă cu doi ani. Mobilierul de aici recompune atmosfera de odinioară, completată de paftalele din vremea călugărilor greci, obiectele de cult, icoanele vechi, cărţile de cult şi celelalte artefacte descoperite aici, ghiulele scoase din zidurile mănăstirii, expuse în vitrine. Beciurile Domneşti sunt amenajate ca lapidariu al mănăstirii. Aici sunt depozitate bucăţi de pietre tombale, fragmente de coloane, ornamente de fereastră, pisanii foarte vechi, candele de mormânt, replici după veşminte medievale şi istoricul mănăstirii în text şi imagine, de la începuturi până în zilele noastre. Mai avem şi o bogată colecţie de carte veche din secolele XVIII-XIX. Între mausoleu şi clopotniţă au fost descoperite două gropi comune, cu soldaţi cu plăcuţe de identificare la gât, împuşcaţi în cap în cele două mari războaie mondiale. Peste timp, o tradiţie nescrisă a locului spune că foarte mulţi credincioşi care veneau şi se spovedeau aici, când treceau peste această zonă auzeau voci şi tânguiri. Mănăstirea noastră este o istorie vie a locului. O icoană a credinţei, a Ortodoxiei româneşti, care a ştiut să reziste ca să existe în timp şi să apere deopotrivă neamul şi patria. Comana este asemenea unei comori de har între mlaştinile Neajlovului. Ea poartă mai departe credinţa, amintirea strămoşilor şi faptelor lor de vitejie", mărturiseşte părintele stareţ. Am fi dorit să rămânem mai mult la Comana. Să sporim nevoirea şi rugăciunea alături de părinţii de aici. Să adâncim căutarea şi chiar să ne întâlnim, de se poate, cu vreunul dintre voievozii de odinioară pe aleile mănăstirii. Să retrăim vremurile ca să putem spune apoi şi noi, ca şi ei: "Această ună piatră aceste trei ţărăne acopere…", şi să plecăm apoi ceva mai luminaţi. Mai liniştiţi. Mai curaţi la suflet. Spre seară, am pornit totuşi spre "betoanele" noastre din oraş obosiţi, dar mângâiaţi la inimă de povestirile părintelui Pahomie, care însoţindu-ne ne-a tot uns sufletul cu mierea povestirilor sale despre zelul, statornicia şi vrednicia albinelor pe care le îngrijeşte.