Comuniune, unitate şi acţiune socială în Biserica primară

După Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos și Înălțarea Sa la ceruri, urmate aproape imediat de Pogorârea Sfântului Duh la Cincizecime, Biserica nou întemeiată și-a concentrat toate resursele în trei direcții: precizarea învățăturii de credință, liturghisirea continuă și ajutorarea celor săraci. De maximă importanță pentru istoria ulterioară a Bisericii sunt primele două dintre acestea, deoarece ele au prezervat unitatea eclesială, în timp ce a treia a reprezentat deschiderea comu­ni­tăților bisericești față de problemele lumii.

Pentru primele comunități creștine, au existat trei ame­nințări împotriva unității lor de credință: iudaismul, păgânismul și autoritatea statală romană. Iudaismul a constituit prima ame­nin­țare fundamentală, deoarece, la început, creștinismul a fost considerat o simplă „sectă” iudaică. Însă, mai întâi prin învățătura de credință fundamentată pe vestirea Învierii și a povățuirilor Mântuitorului, iar apoi, prin cultul diferit de cel promovat de templul iudaic, creștinismul s-a desprins de iudaism în mod esențial. Păgânismul a fost ușor de repudiat, chiar dacă, la început, unii păgâni dintre cei convertiți la creștinism au dat naștere unor învățături greșite, fie că vorbim aici de Simon Magul și Carpocrat, Marcion și Basilide, precum și alții, care au promovat prima mare erezie, o combinație curioasă între credința creștină și învăță­turile păgâne, numită „gnosticism”. Autoritatea statală romană s-a ridicat și ea, cu intermitențe, împotriva credinței creștine, distrugând comunități întregi, fie prin arestarea și torturarea conducătorilor acestora, fie prin uciderea în masă a tuturor celor care se declarau creștini. Însă, începând cu secolul al III-lea, avem chiar și un prim posibil împărat creștin, Filip Arabul, care a domnit între 244 și 249, și chiar decenii întregi în care coabitarea dintre comunitățile creștine și imperiul roman a fost pașnică. Pe măsură ce timpul trecea, comunitatea creștină aprofunda propria învă­țătură de credință, trecând de la o simplă repetare a cărților Sfintei Scripturi la tâlcuiri tot mai profunde ale acesteia și precizări suplimentare legate de cult și de tot ceea ce însemna existența creștină în societate.

Amplificarea cultului creștin

Ar fi fost imposibil ca toate comunitățile creștine să păstreze aceeași unitate de credință în fața provocărilor iudaice și păgâne, dacă nu și-ar fi întemeiat această foarte spirituală coeziune interioară pe slujirea Sfintei Liturghii și a celorlalte slujbe liturgice. Despre primii creștini ni se spune că „stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Fapte 2, 42), iar Sfântul Apostol Pavel adaugă: „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este, oare, împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este, oare, împărtăşirea cu trupul lui Hristos? Că o pâine, un trup, suntem cei mulţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine” (1 Corinteni 10, 16-17). Această adunare a poporului în jurul Trupului și Sângelui lui Hristos a acționat nu doar ca element unificator al acestuia, ci și ca putere esențială de respingere a tuturor celor care au început să dezvolte și să propovăduiască învățături nepotrivite. În primele veacuri, comunitatea creștină știa că orice membru al ei trebuia să se împărtășească cu Sfintele Taine ori de câte ori se slujea Sfânta Liturghie și că, dacă există vreo persoană care evită să o facă, aceasta are ceva de ascuns. De asemenea, cei care învățau greșit erau excluși de la comuniunea euharistică, cea mai dură pedeapsă a Bisericii dintotdeauna. Așa cum primirea la împărtășire constituia acceptul Bisericii privitor și la învățătura de credință mărturisită de creștinul în cauză, excluderea acestuia se făcea, în afara păcatelor de moarte, din cauza învățăturilor greșite pe care acesta le afirma sau le propovăduia.

Îngrijirea celor săraci

Pentru comunitățile creștine, dincolo de respectarea unui cult unitar și a unei învățături de credință conformă cu Sfânta Scriptură și învățăturile primilor Părinți ai Bisericii, unul dintre scopurile fundamentale a constat în slujirea și împlinirea nevoilor celor săraci. Însă, deși Apostolii au împlinit ei înșiși această misiune la început, fie adunând donațiile necesare, fie implicându-se direct în activitățile sociale, în timp, au fost nevoiți să se concentreze în special asupra slujirii de propovăduire a învățăturii Evangheliei. Astfel a apărut treapta diaconiei în Biserică. Sfântul Apostol Petru spunea: „Nu este drept ca noi, lăsând de-o parte cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese. Drept aceea, fraţilor, căutaţi şapte bărbaţi dintre voi, cu nume bun, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune, pe care noi să-i rânduim la această slujbă. Iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului” (Fapte 6, 2-4). Însă, dacă atunci astfel au stat lucrurile, mai târziu marii ierarhi creștini din primele patru veacuri și, apoi, autoritatea statală romană au preluat această sarcină, transformând slujirea caritabilă într-una dintre trăsăturile esențiale ale Bisericii. Iar aceste fapte și elemente expuse anterior se observă, în deplinătatea lor, în scrierile din primul secol creștin asupra cărora ne vom îndrepta atenția în următorul material.