Iertarea - puntea dintre pământ și cer

Vorbim adeseori pe marginea cuvintelor Evangheliei, ori a unor preafrumoase ziceri patericale despre iertare, virtute fără de care nu putem dobândi mântuirea. Copleșiți de importanța ei, medităm adesea la cuvintele pline de tâlc despre iertare, le purtăm în tăcerea inimii și, încet, învățăm că nu le vom pricepe cu adevărat până nu vom ști să iertăm pe cei care ne-au rănit.

La o primă vedere, tindem să spunem că iertarea este un lucru greu de împlinit, dacă nu chiar cel mai greu. Cu toate acestea, noblețea sufletului împodobit de harul lui Dumnezeu ne dă putere să iertăm celor care ne greșesc. Iertarea nu e slăbiciune, ci forță blândă, izvorâtă din lucrarea lui Dumnezeu în om. Puterea de a ierta nu vine din firea noastră, ci din prezența Celui ce a iertat fiind răstignit pe Cruce...

Drumul iertării trece întotdeauna prin valea smereniei, prin recunoașterea propriei noastre fragilități înaintea Domnului. Când rămânem încrâncenați în durerea noastră, nu facem decât să adâncim rănile provocate de ură și răutate, transformându-le în cicatrici care nu se mai vindecă. Dar când lăsăm să cadă din mâinile noastre pietrele judecății, când renunțăm la îndârjirea de a acuza, atunci simțim cum sufletul se ușu­rează de povara pe care nu a fost menit să o poarte. Iertarea este întotdeauna o eliberare a propriului suflet, mai înainte de a fi un dar pentru celălalt. Atunci când iertăm, noi suntem cei dintâi vindecați.

Biserica ne propune câteva repere privind împlinirea acestei virtuți, mai cu seamă în timpul pregătirii duhovnicești pentru cea mai mare sărbătoare creștină, dar și în restul timpului, întrucât iertarea nu ține de calendar, ci de inima vie. Ea nu se leagă de o dată, ci de cererea smerită adresată Celui care singur are puterea să ierte cu adevărat.

Când învățăm să primim iertarea lui Dumnezeu pentru noi înșine, atunci putem cu adevărat să o oferim și celorlalți. Căci iertarea este o lucrare sinergică și unificatoare - începe de la Dumnezeu, trece prin inima noastră vindecată și se revarsă spre cei din jurul nostru, întorcându-se ca dar de recunoștință către Izvorul său, după cuvântul Evangheliei: „Iertați, și vi se va ierta vouă” (Luca 6, 37).

Înainte de intrarea în Postul Păresimilor, Biserica a statornicit un timp și o rânduială dedicate iertării: Duminica Izgonirii lui Adam din Rai sau a Lăsatului sec de brânză - o zi cu nume dureros și cu lucrare mântuitoare. La Vecernie, mai ales în catedrale și mănăstiri, însă și în unele parohii, a avut loc Rânduiala iertării: credincioșii plecându-se unii în fața altora, cerând și dăruind iertare, nu doar cu buzele, ci cu inimă străpunsă. Deși pare un gest simplu, poartă o însemnătate tainică deosebită, marcând începutul tămăduirii sufletului prin nevoința Marelui Post.

Dacă privim cu onestitate în oglinda sufletului, vedem cât de greu ne vine să iertăm cu adevărat, nu doar pe cei care ne-au pricinuit durere, dar și pe cei dragi, pe cei din casa noastră, pe apro­piații care ne-au rănit fără voie. Ne e greu, uneori imposibil. Dar tocmai acolo, în acea recunoaștere a propriei neputințe, începe lucrarea harului, atunci când omul se frânge, ca să se poată face din nou întreg.

Iertarea reprezintă culmea unei nevoințe lăuntrice pe care o ating numai cei cu inima limpezită de patimi, smeriți și luminați de harul lui Dumnezeu, Care lucrează adesea în chip tainic și neașteptat în adâncul vieții noastre. Ea nu se deprinde cu ușurință, nici nu se învață din vorbe, ci se naște dintr-o inimă care a cunoscut zdrobirea și a lăsat loc milei să o vindece.

Dar mai înainte de a ne pleca urechea la cuvintele Scripturii sau la sfaturile înțelepte ale marilor Părinți ai Bisericii, să ne întoarcem privirea către Cel care ne-a lăsat chipul iertării desăvârșite: Mântuitorul Iisus Hristos. El, Cel batjocorit, bătut, scuipat, smerit până la pământ și urcat pe Cruce de mâini pătate de ură, a rostit o rugăciune care cutremură cerul și pământul: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac!” (Luca 23, 34). În acea clipă, iertarea s-a revărsat ca un râu din coasta Celui Răstignit și a devenit poruncă pentru toți cei care cred în El.

Altădată, într-un moment de tihnă împreună cu ucenicii Săi, Domnul a rostit o regulă de aur care atinge în profunzime întreaga fire umană: „Toate câte voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea” (Matei 7, 12). Deși pare un cuvânt simplu, exprimă o greutate adâncă, învă­țându-ne echilibrul dintre dorințele noastre și datoria față de ceilalți.

Este un moment de har când inima, dezbrăcată de povara nădufului, respiră din nou aerul curat al libertății. Atunci, în adâncul ființei noastre, se face auzit ecoul blând al cuvintelor: „Pace vouă”, care nu doar consolează, ci transformă și vindecă.

Ce așteptăm de la oameni? Bunătate, înțele­gere, iertare, poate chiar răsplată. Dar când nu le primim, ne tulburăm, ne simțim nedreptățiți și nu înțelegem de ce alții ne rănesc, uneori tocmai când ne arătăm mai deschiși și mai vulnerabili.

Dacă vom analiza textul Rugăciunii Dom­nești, vom observa că marile popoare ale lumii au ales prin feluritele lor graiuri nu doar să exprime iertarea, ci să o definească prin ima­ginea datoriei. În română, spunem: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. Aparent e doar o diferență de cuvinte, dar în adânc e o taină: greșeala este o rană; datoria, o povară. Iertarea le ridică pe amândouă.

Este clipa când simțim cum pământul durerii se preschimbă în cerul împăcării, când bezna se risipește și în locul ei răsare aurora unei noi nădejdi.

La slujba Înmormântării, când sufletul pleacă spre veșnicie, nu vorbim doar de greșeli, ci de „datorii”, adică de ceea ce rămâne neîmplinit între noi și Dumnezeu, între noi și cei din jur. Atunci când cerem, cu glas stins, dezlegare, mărturisim că în ceasul din urmă iertarea e cheia, atât pentru cel ce pleacă, cât și pentru cei ce rămân.

Cu multă înțelepciune, Biserica a așezat această cerere într-un astfel de moment, pentru ca nu cumva sufletul nostru să meargă în locul unde a fost trimis datornicul din Evanghelie care nu a arătat milă și îndurare. Acesta, pentru neiertarea lui, a fost aruncat în întunericul cel mai din afară, unde focul nu se stinge și datoria trebuie plătită până la ultimul ban, rămânând până astăzi simbol al inimii împietrite.

Dezlegarea datoriilor invocă însă reciprocitatea iertării. Ne spune limpede Domnul: Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre (Matei 6, 14-15). Fără să apeleze la condiționări simpliste, Judecătorul ne invită la o necesară oglindire - felul în care ne raportăm la ceilalți devine măsura cu care Dumnezeu Se raportează la noi.

Cât de cutremurătoare este această chemare la iertare! În ea se întâlnesc cerul și pământul, dreptatea și mila, iar noi stăm la această răscruce cu inima tremurândă. Cum să îndrăznim a cere iertare când nu am iertat? Putem oare să ridicăm ochii spre cer când ne-am închis inima față de aproapele? Ce taină adâncă se ascunde aici: în mâinile noastre firave stă cheia propriei izbăviri!

Virtutea iertării ne plasează mereu între pământ și cer, între firesc și duhovnicesc. Cei ancorați doar în cele văzute, în formalități și orgolii, o pot înțelege doar în aparență, ca gest convențional sau politețe. Dar omul duhovnicesc, care s-a luptat îndelung cu umbrele din sine, știe că iertarea e o sabie care taie lanțurile, o rană care vindecă. Ea nu este slăbiciune, ci puterea de a nu lăsa răul să treacă mai departe.

Ca să-i pătrundem taina, trebuie să luăm aminte și la alte cuvinte din Evanghelie: Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura (Matei 7, 2). Sau, din nou, cuvântul-refren al iertării: De veți ierta oamenilor greșelile lor, ierta-va și Tatăl vostru cel ceresc greșelile voastre (Matei 6, 14).

Pilda celor doi datornici ne deschide și mai mult ochii inimii cu privire la această minunată virtute. Unul dintre ei datora stăpânului său o sumă echivalentă vistieriei unui regat, și totuși, acesta i-o iartă - din milă, nu din datorie. Dar iertatul, când se întâlnește cu un semen care-i era dator cu o sumă infimă, îl constrânge, îl judecă și îl pedepsește. Prin faptul că nu dăruiește mai departe iertarea pe care a primit-o, se osândește singur, de această dată și pentru suma iertată, dar mai ales pentru inima lui mică, care n-a înțeles nimic din bunătatea Stăpânului.

Din cuvintele Sfintei Scripturi pe care le auzim adeseori la sfintele slujbe, învățăm cât de importantă este iertarea pentru mântuire. Dacă aceasta nu devine o constantă în viața noastră, o alegere zilnică și o osteneală voită, riscăm să ne trezim străini de iertarea pe care o cerem și pe care fiecare om o dorește, chiar dacă nu o rostește sau nu o merită. Peste cuvintele Sfintei Scripturi, pline de lumină și învățătură, se așază ca o pecete de aur povățuirile Marilor Părinți, care au pătruns adâncul tainic al iertării. Din înțelepciunea lor se revarsă tâlcul ei viu, care străbate veacurile și ne străpunge inima, dacă avem urechi să auzim și suflet să pricepem.

Fiecare gest de iertare devine o candelă aprinsă în întunericul lumii, o mărturie tăcută că sufletul nostru a gustat din dulceața împăcării. Când iertăm, înlăturăm zidul răutății dintre noi și celălalt, și devenim făclii de lumină într-o lume frântă de dezbinare și durere.

Sfântul Vasile cel Mare, urmând cuvântului Apostolului din Epistola către Efeseni - „Să nu apună soarele peste mânia voastră” (Efeseni 4, 26) - ne învață cu o gravitate cutremurătoare: Nu trebuie ca soarele să apună peste mânia fratelui, ca nu cumva să vină noaptea și să ne despartă pe unul de altul și să fie pentru ziua judecății o acuză de neînlăturat.

 Timpul nu ne este dat în avans. A aștepta un alt moment, un „mâine” prielnic, este o amăgire. Câți nu și-au făcut planuri de împăcare și nu au mai ajuns să le împlinească?

În Epistola a 22-a a marelui ierarh, din bogata comoară a Părinților și Scriitorilor Bisericești, găsim o aducere-aminte tăioasă: Singura clipă sigură este cea de acum. Viitorul aparține doar lui Dumnezeu. Acest adevăr, pe cât de simplu, pe atât de adesea uitat, ar trebui să răsune în inimi ca o chemare continuă la trezire.

În același duh, Sfântul Vasile ne oferă o ima­gine memorabilă: albinele mor îndată ce-și înfig acul, adică răul pe care îl săvârșim la adresa aproapelui se întoarce ucigător împotriva noastră. Tot albinele sunt cele la care marele Arhi­episcop al Cezareei Capadociei face trimitere în învățătura sa către tineri, oferindu-le drept modele: ele zboară prin locuri murdare, dar culeg numai ce este curat și folositor. Așa ar trebui să fie și creștinii - trecători printr-o lume de amăgiri și răutate, dar agonisitori de bine, iubitori de lumină.

„Nu răsplătiți nimănui răul cu rău” spune Scriptura, „ci biruiți răul cu binele” (Romani 12, 17; 12, 21). Sfântul Vasile reia acest îndemn și îl întrupează în fiecare rând al său, mai ales în Omiliile la Hexaimeron, unde răsună chemarea la înțelepciune, la discernământ și la milă.

Cine are ochi de albină - care caută nectar, nu noroi - acela va înțelege că iertarea nu este o slăbiciune a celor fricoși, ci noblețea celor care trăiesc cu ochii înălțați spre cer și cu inima cufundată în rugăciune.

Sfântul Ioan Gură de Aur, neîntrecutul exeget al cuvintelor Scripturii și înțelept propovăduitor al cuvintelor Adevărului, ne spune: Să imităm pe Stăpânul nostru, să nu luăm în seamă când greșesc alții față de noi, să iertăm pe cei ce ne greșesc. Când păcatul se întinde la Dumnezeu, atunci să pedepsim. Dar nu știu cum se face că noi pedepsim cu totul dimpotrivă. Nu ne străduim să pedepsim păcatele împotriva lui Dumnezeu. Dar dacă cineva păcătuiește față de noi, îl mustrăm fără asprime. Nu ne dăm seama că provocăm și mai mult pe Iubitorul de oameni, că Dumnezeu obișnuiește adeseori să nu țină seama de păcatele ce le săvârșim față de El, dar pedepsește cu multă asprime păcatele cele ce le săvârșim față de semenii noștri (Omilii la Facere, Omilia 26).

Păstorul cel mare al Constantinopolului merge și mai adânc: Porunca de a ne împăca cu dușmanii este o poruncă ce distruge toate păcatele zămislite de dușmănie (Omilia 16 la Evanghelia după Matei). Prin iertare, omul rupe lanțurile întunecate ale răului și se unește cu Izvorul milostivirii, Dumnezeu.

În Omilia 19 la aceeași Evanghelie, Sfântul Ioan ne reamintește cu delicatețe că nimeni - nici tată, nici mamă, nici prieten - nu ne iubește mai mult decât Dumnezeu, Cel care ne-a creat. Dragostea Sa se manifestă în fiecare răsuflare a vieții noastre, în binefacerile zilnice și în poruncile Sale - nu ca o povară, ci ca o cale spre eliberare.

Tot acolo, marele ierarh adaugă un adevăr adânc: într-adevăr, mare oboseală să ierți pe cel ce te-a supărat, însă mai mare oboseală este să nu ierți, ci să ții mai departe ura și dușmănia. Alungă din sufletul tău mânia ce o ai și vei vedea liniștea ce ți se pogoară în suflet. Este foarte ușor de ajuns, numai să vrei.

În Omilia a 23-a la Matei, cuvântul său pătrunde ca o sabie dulce: cine iartă pe aproapele, se izbăvește mai întâi pe el fără oboseală de păcatele lui; cine cercetează cu milă și duh păcatele altora, atrage, prin hotărârea sa, asupra lui multă iertare. Milostenia duhovnicească față de semenii noștri atrage iertarea cerească, căci Dumnezeu privește nu atât la păcat, cât la inima care iartă.

Este bine cunoscută întrebarea Apostolului Petru: Doamne, de câte ori îmi va greși fratele și îl voi ierta? Și Mântuitorul răspunde: Nu-ți zic până de șapte ori, ci de șaptezeci de ori câte șapte (Matei 18, 21-22) - un răspuns care deschide porțile infinitului, arătând că iertarea nu are număr, nici capăt.

Sfântul Ioan ne avertizează cu severă duioșie: să nu iertăm numai cu gura, ci cu inima, ca nu cumva răzbunându-ne pe cei ce ne-au greșit, să înfigem sabia în noi înșine. Te-a supărat oare atât de mult cel ce ți-a greșit, câtă supărare îți pricinuiești ție, când ții mereu în minte răul ce ți l-a făcut acela și mai atragi asupra ta pedeapsa lui Dumnezeu? Dar dacă ești treaz și filozofezi, răul se va întoarce de pe capul aceluia și el va suferi.

Dacă te superi și te necăjești, tu te vatămi singur, nu celălalt.

Aceste cuvinte sunt hrană tare, pentru cei cu inimă trează și duh înțelept, care Îl urmează pe Hristos nu doar cu pașii, ci și cu inima. Evanghelia ne spune limpede: cei care iartă și binecuvântează pe cei ce-i batjocoresc sunt fiii Celui Preaînalt. Dar câți ajung acolo? Foarte puțini. Pentru că prea mulți se apără pe ei înșiși, își caută scuze, justificări, aruncând vina mereu spre altul. Noi înșine ne considerăm întotdeauna curați, văzând greșeala numai în celălalt.

Un alt mare trăitor din veacul al VII-lea, Ioan Scărarul de la Sinai, ne spune că cel ce a dobândit iubirea s-a înstrăinat de nebunia mâniei, iar cel care dușmănește își îngrămădește dureri fără rost.

Un monah sau un creștin care dorește să se liniștească ținând minte răul are încuibată în sine o viperă purtătoare de venin ucigător. Aducerile aminte ale pătimirilor Mântuitorului vor tămădui sufletul cel ce ține minte răul, rușinându-l puternic cu a lui neținere de minte a răului.

Remediul, așadar, nu se găsește în vorbele lumești, nici în îndreptățirile personale, ci în privirea către Hristos răstignit. Adu-ți aminte de pătimirile Sale - cum a fost scuipat, bătut, răstignit și totuși a iertat. Gândul la batjocurile, rănile și moartea Mântuitorului rușinează pe cel ce ține ură și îl vindecă de învârtoșare.

În Cuvântul al IX-lea, la punctul 14, același Ioan Scărarul ne dă o comoară: Unii se ostenesc cu sudoare să dobândească iertare, dar cel ce nu ține minte răul a ajuns înaintea acestora. Dacă acest cuvânt e adevărat - și este -, atunci iertați repede și vi se va ierta din belșug. Căci neținerea de minte a răului este semnul cel mai limpede al unei pocăințe adevărate. Iar cel ce poartă ură și pare că se pocăiește este asemenea celui ce aleargă în vis: se mișcă, dar nu ajunge nicăieri.

Biserica, cu toată înțelepciunea ei liturgică, a așezat acest adevăr chiar în inima bucuriei pascale. În cântarea „Ziua Învierii”, ni se spune fără echivoc: „Să iertăm toate pentru Înviere”. Nu este o metaforă poetică, ci o condiție a bucuriei adevărate. Dacă nu iertăm, dacă nu slăbim nodurile din inimă, ziua aceasta pe care a făcut-o Domnul spre veselia noastră nu ne va aduce bucurie deplină. Vom fi la sărbătoare cu pașii, dar departe cu sufletul.

Ceea ce ne împiedică cel mai adesea să iertăm nu este mărimea greșelii celuilalt, ci micimea inimii noastre. Ne agățăm de amintirea răului ca de o justificare a propriei noastre neputințe de a crește spiritual. Dar iată paradoxul divin: prin iertare, inima noastră se lărgește, devine încăpătoare, capabilă să primească și să dăruiască mai mult. Fiecare act de iertare este un pas spre asemănarea cu Dumnezeu, o înălțare din condiția noastră limitată spre infinitatea iubirii divine.

Așadar, să ne străduim, să încercăm. Să luptăm până la capăt, chiar dacă iertarea doare și cere efort. Mai ales, să nu uităm că virtuțile nu sunt imposibile, ci sunt exerciții sfinte, în care cădem și ne ridicăm, zi de zi. Iar în acest răstimp binecuvântat al Postului, sunt treptele care duc la Înviere.

Să luăm aminte! Căci nu putem primi viața nouă, dacă rămânem prinși în umbrele cele vechi...

Iar dacă, în taina conștiinței noastre, simțim că am rămas restanțieri la porunca iertării, să nu ne amăgim cu liniștea nepăsării. Timpul care ne stă înainte nu este o certitudine, ci reprezintă bunăvoința lui Dumnezeu față de nimicnicia noastră. Și totuși, chiar și un biet gând smerit, o tresărire sinceră spre iertare, poate vindeca o rană veche, poate limpezi o inimă tulbure, poate atrage din cer un strop de milostivire. Uneori, nu fapta în sine, ci chiar și numai intenția curată deschide porțile pocăinței. Și, poate, ale Cerului!

Așadar, când ziua se apropie de asfințit, iar lumânarea iertării pâlpâie în suflet, întrebați-vă: Ce poveri mai țineți încă strânse în palmă? Ce umbre vă mai întunecă inima? În taina marii Sărbători, să deschidem ferestrele sufletului și să lăsăm aerul proaspăt al iertării să pătrundă și să ne sfințească. Iar în lumina aurorei veșniciei, vom înțelege, în sfârșit, că iertarea nu a fost niciodată despre trecut, ci despre viitorul nostru în Împărăția fără de apus...