Blândețea - firescul trăirii duhovnicești

Un lucru este cert: des­consi­derarea oamenilor blânzi va continua până la sfârșitul veacurilor. Ei sunt cel mai ușor trecuți cu vederea, ignorați, dispre­țuiți, priviți cu o (falsă) compătimire. Blân­de­țea este apanajul omului slab - așa gândesc în comun toți cei obișnuiți să-și promoveze personalitatea puternică, pumnul ridicat împotriva adversită­ților, stima de sine crescută până la tăriile albastre ale cerului. Iar când Mântuitorul afirmă răspicat: „Fericiți cei blânzi că aceia vor moșteni pământul” (Matei 5, 5), aceleași persoane aduc tot felul de argu­mente împotrivitoare, fără a se jena în vreun fel de eroarea gravă în care se află, cu toate că există multe alte mărturii care ar putea să-i convingă să se lepede de ea. Nu ne spune și Isus, fiul lui Sirah: „Scaunele celor mai mari le-a surpat Domnul și a pus pe cei blânzi în locul lor” (Eccleziasticul 10, 15)?

Așadar, cei blânzi moștenesc pământul. Care pământ? Cel stropit cu sânge, sudoare și lacrimi al acestei lumi trecătoare? Nu, pământul făgăduinței - Împărăția cerurilor. Nu spre pământul făgăduinței i-a condus și prorocul Moise pe toți cei din poporul Israel și nu ne spune Scriptura despre el că „era omul cel mai blând dintre toți oamenii de pe pământ” (Numerii 12, 3)? Oamenii blânzi sunt primii moștenitori de drept ai Împărăției cerurilor, întrucât aici, pe pământul trecător, li se ia adesea totul, se profită la maxim de ei, sunt respinși și tratați cu tot disprețul și ura de care sunt capabili cei care consideră blândețea o simplă slăbiciune. De aceea ne spune Psalmistul: „Domnul înalță pe cei blânzi și smerește pe cei păcătoși până la pământ” (Psalmi 146, 6). Cel blând va avea parte de răsplătirea sa dreaptă, îmbogățindu-se în har și împărtă­șin­du-se de Împărăția cerurilor cu bucurie, chiar dacă aici, pe pământ, a fost tratat ca un om căruia i se poate lua totul fără ca agresorii lui să arate nici cel mai mic regret.

De exemplu, Sfântul Paisie Aghioritul vorbea despre cazul unui mic afacerist de provincie, un om blând și credincios care mai avea doi frați. După moartea părinților, și-au împărțit între ei moștenirea. Frații necredincioși au luat pământurile cele mai bune, iar lui i-au dat niște terenuri într-o zonă nisipoasă, aproape pustie. Omul nostru nu i-a criticat în nici un fel, nici nu și-a căutat dreptatea prin tribunale sau la persoane care ar fi putut să intervină în favoarea sa și să-i convingă pe frații săi să mai reconsidere răul făcut. După o perioadă de timp, a primit foarte mulți bani în schimbul terenurilor sale din partea unei companii mari, care dorea să realizeze acolo o construcție importantă. Ceea ce oamenii au strâmbat profitând de blândețea credinciosului nostru, Dumnezeu a îndreptat fără nici un efort. Nu mărturisește tot Psalmistul zicând că Dumnezeu „îndrepta-va pe cei blânzi la judecată, învăța-va pe cei blânzi căile Sale” (Psalmi 24, 10)?

Omul blând are și o răbdare ieșită din comun, ceea ce îl ajută să treacă mai ușor peste greutățile și nedreptățile vieții. Răbdarea este o virtute care se câștigă greu și se pierde foarte repede. Este suficient să te enervezi inutil sau să faci un gest necugetat pentru a rămâne o perioadă de timp fără pavăza protectoare a răbdării, timp în care vei fi oricum, numai un om blând nu. Omul blând este și o persoană milostivă, care empatizează mult cu suferința aproapelui său. De aceea, înțeleptul rege Solomon ne spune că „omul blând va fi binecuvântat, căci din pâinea lui dă celui sărac” (Pilde 22, 9). Omul blând are și multă smerenie în suflet, evită să fie în centrul atenției sau să lase loc în sufletul său slavei deșarte și mândriei, care sunt tocmai ajutoarele cele mai ample ale patimii mâniei. Însuși Mântuitorul Iisus Hristos a unit aceste două virtuți ale blândeții și smereniei îndemnându-ne astfel: „Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29). De asemenea, blândețea este o bună ajutătoare a pedagogiei, a îndreptării celor care greșesc, așa cum ne spune Sfântul Apostol Pavel: „Fraților, chiar de va cădea un om în vreo greșeală, voi, cei duhovnicești, îndreptați-l pe unul ca acesta cu duhul blândeții, luând seama la tine însuți, ca să nu cazi și tu în ispită” (Galateni 6, 1).

Toate aceste exemple ale Sfintei Scripturi ne arată cum blândețea este o adevărată maică a virtuților și un sprijin de real folos pentru sufletul fiecărui om. Dar suntem datori să urmăm exemplului blândeții dumnezeiești, nu să o folosim ca o scuză pentru multele noastre răutăți, așa cum ne învață foarte frumos Sfântul Isaac Sirul: „Bunătatea Ta pe care o reverși peste orice lucru să nu fie pentru mine, Doamne, un îndemn spre rău: fie să nu ajung îndrăzneț în facerea răului din pricina blândeții Tale (s.n.)! Ține-mă cu frâiele milei Tale, ca să fiu în stare să mă împotrivesc mișcărilor care mă asaltează și prilejurilor care mi se ivesc. Trimite lângă mine pe sfântul Tău înger păzitor. Tămăduiește nepu­tin­ța gândurilor mele pentru că, fiind muritor, sunt plin de ele. Păzește calea mea de cursele pe care le-a ascuns pentru mine în ea vrăjmașul meu, ca să mă împingă la necucernicia păca­tului” (Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, 7, 44, partea a III-a, trad. de diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Ed. Deisis, 2005, p. 99).