Un lucru este cert: desconsiderarea oamenilor blânzi va continua până la sfârșitul veacurilor. Ei sunt cel mai ușor trecuți cu vederea, ignorați, disprețuiți, priviți cu o (falsă) compătimire. Blândețea este apanajul omului slab - așa gândesc în comun toți cei obișnuiți să-și promoveze personalitatea puternică, pumnul ridicat împotriva adversităților, stima de sine crescută până la tăriile albastre ale cerului. Iar când Mântuitorul afirmă răspicat: „Fericiți cei blânzi că aceia vor moșteni pământul” (Matei 5, 5), aceleași persoane aduc tot felul de argumente împotrivitoare, fără a se jena în vreun fel de eroarea gravă în care se află, cu toate că există multe alte mărturii care ar putea să-i convingă să se lepede de ea. Nu ne spune și Isus, fiul lui Sirah: „Scaunele celor mai mari le-a surpat Domnul și a pus pe cei blânzi în locul lor” (Eccleziasticul 10, 15)?