Probabil că cea mai frumoasă și, în același timp, surprinzătoare definiție a blândeții o găsim la Sfântul Ioan Scărarul, în „Scara”. „Blândețea este starea nemișcată a sufletului, care rămâne aceeași în necinstiri ca și în laude. Începutul nemânierii este tăcerea buzelor în vremea tulburării inimii. Mijlocul este tăcerea gândurilor în vremea tulburării subțiri a sufletului. Iar sfârșitul este seninătatea împlântată în suflarea vânturilor necurate.”
Un lucru este cert: desconsiderarea oamenilor blânzi va continua până la sfârșitul veacurilor. Ei sunt cel mai ușor trecuți cu vederea, ignorați, disprețuiți, priviți cu o (falsă) compătimire. Blândețea este apanajul omului slab - așa gândesc în comun toți cei obișnuiți să-și promoveze personalitatea puternică, pumnul ridicat împotriva adversităților, stima de sine crescută până la tăriile albastre ale cerului. Iar când Mântuitorul afirmă răspicat: „Fericiți cei blânzi că aceia vor moșteni pământul” (Matei 5, 5), aceleași persoane aduc tot felul de argumente împotrivitoare, fără a se jena în vreun fel de eroarea gravă în care se află, cu toate că există multe alte mărturii care ar putea să-i convingă să se lepede de ea. Nu ne spune și Isus, fiul lui Sirah: „Scaunele celor mai mari le-a surpat Domnul și a pus pe cei blânzi în locul lor” (Eccleziasticul 10, 15)?
Voi începe acest articol cu concluzia: avem nevoie de blândețe - faţă de noi înşine, de ceilalți, în faţa durerii. Este necesară blândeţea cu toate procesele integrării, vindecării și devenirii, care
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, Omilia la Psalmul XXXIII, II, în Părinți și Scriitori Bisericești (2011), vol. 4, p. 472 „Sunt numiți blânzi cei cu moravurile potolite, cei liberi de orice
Relațiile interumane sunt o sursă inepuizabilă de cercetare, dezvoltare și perfecționare, deoarece viața fiecăruia înseamnă transformări continue, experienţă cu experienţă, în urma cărora înțelegerea
Pentru asceții care trăiau în deșert, mânia este o temă recurentă. Avva Amonnas, spre exemplu, spunea: „Am petrecut paisprezece ani la Sketis rugându-mă lui Dumnezeu zi și noapte ca să-mi dea har să
Blândeţea, în calitate de trăsătură distinctivă, este rodul lucrării Duhului Sfânt. Izvorul şi rădăcina ei este smerenia. Este şi aceasta o însuşire dumnezeiască, de vreme ce Domnul nostru Cel smerit
Întâlnim atât în Vechiul Testament, cât mai ales în Noul Testament pe scriitorii inspiraţi de Duhul Sfânt vorbind despre poporul lui Dumnezeu ca despre turma oilor
"Prin urmare", scria Simion Mehedinţi în Prefaţa la ediţia a şaptea a cărţii sale Altă creştere - şcoala muncii, "dacă e vorba de ziua de mâine, din două una: ori neamul are parte de un adevărat om de
Care ar trebui să fie atitudinea studenţilor la Teologie faţă de celelalte culte sau religii? Cum putem mărturisi cu adevărat superioritatea Ortodoxiei, fără a ne bate în piept ca fariseul? Numai prin
În faţa icoanei Mântuitorului se spune o rugăciune: „Preacuratului Tău chip ne închinăm Bunule, cerând iertare greşelilor noastre, Hristoase Dumnezeule. Că de voie bine ai voit a Te sui cu trupul pe cruce, ca
