Conflictul dintre Constantin cel Mare şi Licinius

Pentru a putea colabora pe termen lung, două persoane au nevoie de o anumită afinitate, care să le permită să treacă peste dificultăţi şi să împărtăşească reciproc succesele. Toate aceste aspecte lipseau relaţiei dintre împăratul Constantin cel Mare şi cumnatul său Licinius, fapt pentru care conlucrarea lor s-a deteriorat treptat, ajungând la o situaţie de neconceput. Războiul civil, atât de întâlnit în istoria Imperiului Roman, îşi făcea apariţia încă o dată.

Multe persoane consideră că legătura de rudenie este suficientă pentru ca orice potenţial conflict să nu mai escaladeze niciodată limita suportabilităţii. Din păcate, precum ştim din viaţa de zi cu zi, legăturile de sânge sau prin alianţă matrimonială nu mai constituie decât într-o mică măsură o garanţie în acest sens. Distanţa mare, lipsa de comunicare, precum şi divergenţele religioase şi politice au reprezentat cauzele principale pentru care Sfântul Constantin cel Mare şi cumnatul său, Licinius, au ajuns la un veritabil război civil încheiat cu zeci de mii de victime colaterale. Totul a pornit de la capitala imperiului, Roma, care se afla la vremea respectivă sub stăpânirea lui Constantin cel Mare. Se ştie că aceasta fusese cucerită de la Maxentius, fiul lui Maximian, a cărui amintire a fost efectiv ştearsă cu buretele din memoria populaţiei din Peninsula Italică după înfrângerea de la Pons Milvius. Problema era că împăratul Constantin o cucerise din postura de cezar, nu de Augustus, titlu care nu îi fusese recunoscut de nici unul dintre predecesorii săi. În acelaşi timp, în anul 308, pe vremea când uzurpatorul Maxentius încă se mai afla la putere acolo, Licinius fusese numit Augustus în regiunea respectivă, ceea ce însemna că Roma îi aparţinea de drept. În pofida alianţei matrimoniale existente între Constantin cel Mare şi Licinius, nereturnarea capitalei stăpânului ei legal de la vremea respectivă a creat disensiuni între cele două facţiuni. Licinius nu a mişcat un deget pentru a recuceri ceea ce era al său prin lege şi, totodată, nici Constantin cel Mare nu a dorit vreun moment ca propria cucerire să fie trecută cu vederea pentru un drept care părea oricum desuet. De vreme ce Licinius nu fusese capabil să cucerească Roma pe cont propriu, în ce măsură mai era el îndreptăţit să o revendice din partea Sfântului Constantin? Relaţiile dintre cei doi au început să fie tot mai tensionate, chiar dacă se înrudiseră între timp, mai ales atunci când Constantin cel Mare a revendicat şi titlul de Augustus, devenind astfel egalul lui Licinius din punctul de vedere al funcţiei oficiale în imperiu. Acest fapt nu a fost trecut cu vederea de Licinius, care a protestat la momentul respectiv, afirmând că dreptul de a fi Augustus nu poate fi preluat cu de la sine putere, însă nu mai exista nici un impediment pentru care Constantin să nu fie îndreptăţit să şi-l asume. Îşi câştigase dreptul de a fi numit Augustus prin bătăliile purtate, prin mărimea teritoriului cucerit, prin faptul că nu avea nevoie de „binecuvântarea“ lui Licinius pentru a ocupa această treaptă înaltă, de vreme ce trebuia oricum să existe două persoane cu acelaşi rang. Pentru a-l împăca pe Licinius, Constantin cel Mare s-a gândit la o soluţie de compromis care a funcţionat până la un punct.

Trădarea lui Bassianus, primul motiv al războiului

O persoană comună pe care o cunoşteau atât Constantin cel Mare, cât şi Licinius era senatorul Bassianus. Acest Bassianus era de asemenea căsătorit cu una dintre cele trei surori ale Sfântului Constantin cel Mare. Automat era înrudit nu doar cu Sfântul Constantin, ci şi cu Licinius. S-a convenit ca teritoriul Italiei să îi revină ca domeniu de acţiune, iar el să fie ridicat la rang de cezar. Cu toate că a beneficiat de încrederea ambilor împăraţi, Bassianus şi-a dat seama rapid că va trebui să facă o alegere între ei. În definitiv, nimeni nu poate sluji la doi stăpâni, care începeau să devină şi adversari din punct de vedere politic. Licinius a mutat primul. Dornic să îşi extindă supremaţia asupra Peninsulei Italice, iar apoi asupra întregului Apus, el l-a corupt pe Senecio, fratele lui Bassianus, să îl convingă pe acesta din urmă să se revolte împotriva Sfântului Constantin. Mişcarea tactică a lui Licinius s-a dovedit în cele din urmă un eşec. Aflând de complot, Sfântul Constantin a reacţionat rapid, punându-i sub judecată pe Bassianus şi Senecio, iar vinovăţia acestora a fost demascată oficial. În cele din urmă, amândoi au sfârşit prin a fi executaţi. Cu toate că a fost un împărat milostiv din multe puncte de vedere, Sfântul Constantin nu avea cum să evite acest deznodământ fără a da dovadă de slăbiciune în faţa posibililor trădători existenţi la curtea sa. Prea mulţi împăraţi sfârşiseră asasinaţi sau exilaţi înaintea sa din cauza lipsei de hotărâre în astfel de momente. Trebuia dat un exemplu, iar Licinius a înţeles foarte clar mesajul. Nu mai exista cale de întoarcere, războiul civil bătea la uşă.

Primele confruntări

Pe data de 8 octombrie 316, a avut loc prima bătălie între cei doi împăraţi. Istoricul britanic Paul Stephenson nu se fereşte să afirme că numărul soldaţilor implicaţi în acest conflict extins nu a mai fost egalat în următorul mileniu de vreo bătălie similară („Constantine“, Quercus, London, 2009, p. 178). Din păcate, lucrurile nu puteau fi rezolvate altfel. Aşadar, la Cibalae, în prima confruntare, Constantin cel Mare a încheiat prin a fi victorios. Următoarea confruntare a avut loc la Adrianopole, unde tot împăratul Constantin a avut biruinţa de partea sa, dar rezultatul final a fost mult mai strâns. În continuare, s-a încercat cucerirea oraşului Byzantion, dar, în cele din urmă, cei doi combatanţi au decis să evite prelungirea conflictului. Licinius avea o poziţie întărită, care nu putea fi atacată de armatele obosite ale lui Constantin cel Mare, în timp ce acesta din urmă era conştient că nu are cum să smulgă victoria definitivă. Precum spune Sun Tzu, un mare strateg, „atunci când victoria întârzie, armele se tocesc, iar moralul se macină“. Aşadar, primăvara anului 317 s-a încheiat cu un acord semnat la Sardica, întru totul favorabil Sfântului Constantin cel Mare. Acesta era recunoscut drept Augustus, primea drepturi depline de conducere a Peninsulei Italice, iar Licinius renunţa la toate provinciile occidentale care i se cuveneau, cu excepţia Traciei. Războiul dovedise încă o dată că armata inferioară numeric putea birui o forţă mult mai mare. Din punctul de vedere al efectivelor armate, Constantin cel Mare avea cu 50% mai puţini soldaţi decât Licinius, unii cercetători afirmând chiar că dispunea de o armată de două ori mai mică. Cu toate acestea, războiul era departe de a se fi încheiat, situaţia la momentul respectiv arătând că era vorba doar de o simplă amânare până când urma să se aleagă biruitorul final. Peste doar şapte ani, tabloul general se clarificase deja. Vom observa în materialul următor cum au decurs lucrurile.