Constantin Amăriuţei, dorul românesc şi cireşele lui Heidegger

Un articol de: Daniela Șontică - 22 Feb 2022

Emigraţia românească de la Paris, provocată de venirea comuniştilor la putere în România veacului trecut, l-a cuprins şi pe Constantin Amăriuţei, scriitor distins cu premiul Rivarol în Franţa, poet, prozator, co-fondator al revistei „Caete de dor” (1951-1960) şi autorul unei tipologii metafizice despre poporul român.

Constantin Amăriuței s-a născut la Focşani, la 20 octombrie 1923, şi a murit la Paris, la 7 iunie 2007. După ce şi-a luat licenţa (1943) la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucu­reşti a fost pentru scurtă vreme asis­tentul lui Mircea Florian la cate­dra de Istoria filosofiei moderne. A intrat în Partidul Social Democrat şi a primit postul de şef de cabinet al ministrului muncii şi prevederilor sociale (1946), dar un an mai târziu, primind o bursă de studii de la sta­tul francez, pleacă la Paris şi ră­mâne acolo. Doctoratul avea să-l obţină însă în anii ʼ80, cu o teză stră­lucită în metafizică, susţinută la Sorbona.

După scurta orientare de stânga pe care o avusese în ţară, odată ajuns în Franţa, și-a schimbat complet simpatiile politice, devenind conşti­ent de ravagiile comunismului în ţara natală şi în tot spaţiul atins de acesta. Cercetătorul Dan Anghelescu, într-un articol din revista „Mozaicul” (nr. 5/2008), spunea: „Conștienţi că bolșevismul sovietic era pe cale sã desăvârşească un veritabil asasinat spiritual, exilaţii, în replică, ini­ţiaserã un așa-numit front publicistic al emigraţiei românești”.

O revistă a dorului de ţară

În 1951, Constantin Amăriuţei şi Virgil Ierunca fondau o revistă care avea să devină emblematică pentru condiţia celor numiţi şi „desţăraţi”, dându-i titlul „Caete de dor”, dor de ţară - se înţelege, o re­vistă care se autointitula de „meta­fizică şi poezie” și care a cunoscut o lungă și consistentă apariție, fiind una dintre cele mai importante din exil. În loc de program-manifest, ei publicau aceste cuvinte: „Caetele acestea sărace apar fără un «cuvânt de început». Pentru că ele vorbesc celor puţini. Acelora care în libertate şi râvnă probează vrerea de dăi­nui­re a cuvântului şi gândului româ­nesc. Celor care se străduiesc să vadă în spiritualitatea româ­neas­că realitate, tâlc şi valoare. Ace­lora, mai cu osebire, care, aici şi acum, inaugurează o altă prezen­ţă în vreme, aceea de a substitui categoriei politice, dimensiunea de risc şi distanţă a spiritului”.

Constantin Amăriuţei, ca şi Virgil Ierunca, de altfel, considera o urgen­ţă păstrarea conştiinţei naţionale, în acele condiţii de surghiun şi de­păr­tare de ţară. Amăriuţei îşi dorea ca revista „Caete de dor” să fie „o conti­nuare a culturii româneşti din­tre cele două războaie”. Semnează în paginile ei eseuri în care dezvoltă un sistem propriu de viziune asupra spiritualității românești, situân­du-se astfel în vecinătate de idei cu Constantin Noica, Mircea Vulcă­nes­cu, Lucian Blaga, Constantin Ră­dules­cu-Motru. Face analiza diverselor mituri ale culturii române, publică studii despre simbolistica elemen­telor pascale şi ale Ortodo­xiei, în general, dar îl interesează nu numai ce se scrie în exil, ci şi li­te­­­ra­tura celor „de acasă”. Eseistul s-a îndreptat şi spre opera emines­ciană, consacrându-i mai multe stu­dii, iar în final, volumul „Eminescu sau lu­mea ca substanță poetică”.

Premiul Rivarol în 1955

Constantin Amăriuţei a fost şi un prozator apreciat de critica literară din Franţa, numele lui fiind cunoscut în presa culturală franceză pentru articolele sale. S-a aflat în relaţii de prietenie cu unii literaţi francezi, între care Albert Camus, pe care l-a cunoscut încă din primii săi ani parizieni. Sub pseudonimul Constantin Amariu, pe care l-a folo­sit pentru scrierile în franceză, a publicat trei romane interesante. În 1955 i-a apărut în franceză pri­mul roman, cu titlul „Le Paresseux” (Leneșul), şi care, girat de Camus, a primit premiul Rivarol, oferit pentru cea mai bună carte în limba franceză aparţinând unui autor străin. În Enciclopedia exilului lite­rar ro­mâ­nesc, Florin Manolescu se referă la acesta astfel: „Luându-și ca su­biect acţiunea unui activist de partid trimis de comuniști sã reali­zeze colectivizarea agriculturii într-un sat din Moldova, romanul lui C. A. polemizează indirect cu lite­ratura realist-socialistă din România (în special cu Mitrea Cocor de Mihail Sa­doveanu) și cu iluziile sociale și estetice ale intelectualitãţii franceze de stânga (așa cum era Jean-Paul Sartre)”.

Autorul însuşi sublinia că roma­nul său „oferă literaturii europene o imagine originală a sufletului ro­mâ­nesc şi a spaţiului ocupat de ruşi. E vorba în acest roman de întâlnirea unui comunist cu Dumnezeu“ (Destin, nr. 10/1956). Într-o scrisoare că­­tre regizorul și scriitorul Luca Pițu, Amăriuței își dezvăluia moti­vația pentru care scrisese acel roman: „În 1948, anul proiectului, plecând de la Povestea unui om leneş, scopul meu n-a fost decât să ridic «lenea» (românească) la rangul de virtute naţională în vremea re­zis­tenţei româneşti la acţiunea stahanovistă a vătafilor moscoviţi. (...) Pe vremea aceea, legionarii de (Deleanu, de exemplu) mi-au spus că rezistenţa este, în munţi, cura­joa­să, nu pasivă” (Dacia literară, nr. 7-8/ 2013).

În paralel cu publicistica din revistele româneşti, era prezent tot mai mult şi în cele franceze, conti­nuând să scrie proză. În 1957 pu­bli­că al doilea roman, „La Fiancée du silance” (Logodnica tăcerii), în care abordează mitul mioritic, scrie­rea fiindu-i distinsă de francezi cu Prix de la Fondation del Duca, pentru ca, în 1958, să fie din nou pre­zent în librăriile franceze cu „Le Pauvre dʼesprit” (Săracul cu duhul), de data aceasta exploatând în vizi­une alegorică figura personajului Păcală.

O vizită la Martin Heidegger

Toate aceste preocupări ce se hrănesc din literatura veche ro­mâ­nească şi din înţelepciunea poporului român sunt teme pe care le dez­voltă şi în gândirea sa filosofică. „Pro­lego­menele” sale alcătuiesc o veritabilă tipologie metafizică a popo­rului român. În 1951, extrem de preocupat de cercetările sale pri­vind teza de doctorat, în sfera feno­menologică referitoare la „originea lumii”, decide să-l viziteze pe filosoful Martin Heidegger (1909-1976), care trăia la Freiburg. În revista „Caete de dor” reconstituie momen­tele petrecute în compania gânditorului german, pe care îl găseşte în căsuţa lui de basm, cu versuri in­scrip­ţionate pe frontispiciu, la care ajunge după ce parcurge un drum şerpuit prin pădure şi trece pe lângă o troiţă. Filosoful îl primeşte cu multă bunăvoinţă, discută pe tema problemelor ontologice care îl fră­mântă pe român. Acesta din urmă, ca un ucenic pre­gătit, are carneţelul şi stiloul gata pentru notiţe. La o întrebare pe care Amăriuţei i-o adresează, maestrul, în spirit socratic - şi am spune, cu sme­renie creş­­tină - îi răspunde că nu ştie. „Dar Heidegger nu vrea ca după- amiaza mea să fie un orizont al eşecului; mă întreabă ce s-a întâmplat cu C. Noica, acest român care l-a impresionat prin inteligenţă şi cultură. Îi spun că într-adevăr Noica este un mare începător de filo­sofie românească, împreună cu un alt român, de destin tragic, M. Vul­că­nescu. (...) Îi vorbesc de încer­cările exilaţilor de a continua aceste întemeieri, de «Caete de dor». Heidegger e din ce în ce mai interesat: «Ce sens are dorul? Lumea sau Firea în filo­sofia românească?»”, consem­nează Amăriuţei despre acea întâlnire. Povesteşte cum filosoful german i-a dat la plecare o enormă pun­gă cu ci­reşe, culese dintr-un cireş din curte. „Afară, spre Freiburg, drumul coboară în seara împăciuitoare. Lângă troiţă, m-am oprit şi m-am închinat. Căci înţelesesem celălalt adevăr, pe care filosoful nu-l discută. Iisus stă mereu răstignit./ Iunie 1951.” Cine doreşte poate citi între­gul text despre vizita la Freiburg în revista „Caete de dor”, varianta re­tipărită la Bucureşti, Editura Jur­nalul literar, de Nicolae Florescu în perioada 2000-2003.

Volume publicate de Constantin Amăriuţei: Le Paresseux, Paris (1955) - premiul Rivarol; La Fiancée du silance, Paris (1957); Le Pauvre dʼesprit, Paris (1958); LʼÉglise au service de la liberté, Paris (1960); Verité chrétienne et erreure spi­rituelle, Paris (1961); Les Sept péchées capitaux, Paris (1964); LʼOeuf, Paris (1970); Rânduiala. Perspective româneşti (în colaborare), Paris (1973); Les Prophéties de lʼan 2000, Paris (1983); Eminescu sau lumea ca substanță poetică, Bucureşti (2000).