Constantinopolul, punte milenară între Apus şi Răsărit

Mai este luna din an în care ne amintim, în mod special, de Imperiul Bizantin, marcând fondarea şi căderea Constantinopolului, capitala creştină a acestui stat milenar, şi mai ales de ctitorul său, Sfântul Constantin cel Mare, pe care Biserica Ortodoxă l-a sărbătorit în ziua de 21 a acestei luni de primăvară. În 29 mai 1453, într-o zi de marţi, Constantinopolul cădea sub puterea otomanilor. Aşa se sfârşea visul imperiului creştin al Bizanţului, născut în timpul împăratului fondator al oraşului imperial de pe Bosfor, Sfântul Constantin cel Mare, care l-a inaugurat în 11 mai 330. Constantinopolul a dăinuit vreme de peste un mileniu ca cea mai importantă cetate a creştinătăţii, până în 1453, când se încheie istoria Imperiului Bizantin.

Epoca milenară bizantină a marcat civilizaţia universală mai ales prin sinteza culturală pe care o propune istoriei umanităţii. Civilizaţia ctitorită timp de un mileniu de împăraţii din Constantinopol a influenţat în mod decisiv cultura şi civilizaţia europeană.

Spaţiul Imperiului Bizantin a oferit posibilitatea unor ample sinteze culturale şi civilizaţionale între Apus şi Răsărit, între Occident şi Orient. Aceste sinteze au născut o civilizaţie unică din care izvorăşte arta bizantină, unde se reflectă cel mai bine întâlnirea dintre Occident şi Orient, în ceea ce putem numi sinteza bizantină. Imperiul romeilor, cu capitala în Noua Romă - Constantinopol, redă imaginea statului creştin ortodox în istorie.

Bizanţul face legătura între vechiul mod de gândire al Antichităţii greco-romane şi modul nou de gândire al marilor sinteze de civilizaţie din creştinismul Evului Mediu. Noul mod de gândire are în centru axiologia creştină, iar Imperiul Bizantin este văzut ca modul ideal de a fi condusă lumea.

Împăratul de la Constantinopol s-a considerat tot timpul succesorul legitim al auguştilor şi cezarilor romani şi continuator al acestora. În toată istoria sa, Imperiul Bizantin a avut ca scop refacerea graniţelor Imperiului Roman din epoca sa de glorie. Bizanţul a considerat că singurul care are dreptul să se numească împărat este conducătorul său, în calitatea sa de urmaş al imperatorilor romani.

Stelian Brezeanu scrie că istoria Imperiului Bizantin „ne apare ca o neîncetată negociere între idealul politic şi religios, cel al unei monarhii providenţiale, a cărei misiune era de a răspândi, prin mijloace paşnice, valorile sale culturale şi creştine”. Tot el arată că societatea bizantină a fost „europeană prin limbă şi cultură elenă, prin ataşamentul faţă de tradiţiile clasice greco-romane”, dar şi „orientală prin cultul pentru autoritate, prin gustul pentru fast şi prin alte forme de viaţă privată. În acest binom Occident-Orient, elementul occidental a deţinut un primat incontestabil, ceea ce explică funcţia moştenirii intelectuale bizantine în geneza ­civilizaţiei moderne”.

Imperiul Bizantin nu a fost doar o construcţie politică model pentru lumea medievală, ci și un imens „plămân cultural” care a permis ­Europei să respire prin ambele tradiții: cea apuseană și cea răsăriteană. Datorită poziției sale geografice unice, Constantinopolul a func­ționat ca o placă turnantă a lumii medievale, un loc unde mătasea Chinei și mirodeniile Indiei se întâlneau cu blănurile din Rusia și argintul din Europa Centrală.

Bizanțul a fost „un traducător cultural”: a tradus sensibilitatea mistică a Orientului în forme juridice și filosofice clare pentru Occident și a oferit Europei de Est structura civilizațională pe care s-a dezvoltat până astăzi.

Lumea bizantină leagă istoria antică de istoria medievală şi transmite, chiar şi după dispariţia sa istorică, din anul 1453, sinteza sa culturală către modernitate, prin intermediul statelor ortodoxe, a căror civilizaţie este influenţată în mod fundamental de Bizanţ. Astfel, civilizaţia plămădită aici nu a dispărut odată cu căderea Constantinopolului, ci a continuat în lumea ortodoxă.

Pentru noi, Bizanțul este spațiul spiritual și cultural care a influențat cel mai mult civilizația românească. Noi suntem, după celebra sintagmă a marelui istoric Nicolae Iorga, Bizanțul de după Bizanț.

Această măreață civilizație bizantină a dăinuit în cultura și spiritualitatea popoarelor ortodoxe. Din această perspectivă o regăsim în toate ctitoriile medievale românești, dar și în organizarea statală și culturală de la noi. În țara noastră, spiritualitatea și cultura bizantină le regăsim în bisericile ortodoxe, care păstrează toate aceste valori ale civilizației plămădite în mileniul de existență al primului imperiu creștin din istorie.

Cultura şi spiritualitatea bizantină au pătruns în spaţiul românesc în mod firesc. Acest lucru s-a întâmplat deoarece civilizaţia bizantină s-a manifestat la noi de jos în sus, adică de la popor la conducători. Ea a fost asumată, prin intermediul credinţei ortodoxe, de către tot ­poporul. Strămoşii noştri au găsit în Bizanţ continuitatea romană şi au identificat Constantinopolul cu Noua Romă şi cu noul oraş emblematic la care să se raporteze după căderea ­Romei, din punct de vedere spiritual şi cultural. Pentru noi, românii, civilizaţia bizantină a ­reprezentat suportul identităţii noastre ortodoxe şi al romanităţii noastre.

Până astăzi, când intrăm într-o biserică și privim arhitectura şi pictura acesteia sau dacă ­ascultăm muzica psaltică, cântată la strană, atingem direct o fărâmă din Constantinopolul creştin din epoca milenară a imperialităţii bizantine. Pentru lumea ortodoxă, Bizanțul nu a murit în 1453. El a continuat să trăiască prin limbă, artă, gândire filosofică şi prin marea sa teologie patristică, dar mai ales prin refuzul ţărilor ortodoxe de a lăsa o mare cultură să dispară din istorie.