Roadele toamnei, darul bunelor osteneli

Toamna, când lumina se așază peste dealuri, iar viile își pleacă rodul spre mâinile ostenitorilor, lumea pare să intre într-o vreme a recu­noș­tinței. În podgoriile vestite, ca și în viile smerite, cunoscute doar de cei care le îngrijesc, freamătul culesului poartă ceva din bucuria unei făgă­duințe împlinite. Dincolo de frumusețea priveliștilor, gândul ne călăuzește către marii Părinți ai Bisericii, unii apro­piați de vremea noastră, precum și către înțelepciunea cu care au așezat munca în rânduiala vieții duhovnicești.

Privite în această lumină, ascultările mănăstirești, cele de odinioară și cele de astăzi, ne descoperă o întreagă pedagogie a inimii. În rostul lor se întâlnesc rugăciunea, răbdarea, grija pentru obște și deprinderea de a primi cu smerenie îndrumarea celuilalt. Părinții duhovnicești au acordat ascultării un loc de căpetenie în formarea monahului, cunoscând câtă lucrare lăuntrică se poate ascunde într-o îndeletnicire săvârșită fără împotrivire, cu dragoste și luare-aminte.

Sfântul Ioan Scărarul a cuprins această taină într-un cuvânt de mare adâncime: „Ascultarea este mormânt al voinței și înviere a smereniei”. În această smerită așezare, voia proprie se desprinde treptat de îndărătnicie, iar omul deprinde libertatea de a se dărui. Lucrul mâinilor ajunge să înso­țească o lucrare mai tainică: limpezirea gândurilor și schimbarea inimii.

Mai ales monahilor tineri li se încredințau îndeletniciri statornice, uneori anevoioase, care cereau stăruință și răbdare. Osteneala avea rostul de a struni pornirile trupului, de a îndepărta trândăvia și de a așeza puterile tinereții în slujba unui folos binecuvântat. Totodată, munca aducea și întărirea firească a trupului, deprinzându-l cu un ritm chibzuit de viață. Oboseala era primită ca parte a nevoinței, îndeosebi atunci când pornirile trupești se împotriveau chemărilor duhovnicești, iar măsura acestei osteneli se cuvenea rânduită cu discernământ, potrivit puterilor fiecăruia.

Rugăciunea în timpul lucrului ține mintea aproape de Dumnezeu

Părinții nevoitori din Palestina, din Grecia și din alte ținuturi ale viețuirii monahale stăruiau asupra împlinirii cu credincioșie a ascultărilor. Celor înzestrați cu ­vigoare trupească și cu tărie sufletească le erau încredințate ­lucrările mai grele, care cereau, alături de puterea brațelor, pricepere, chibzuință și răspundere. Darurile primite își aflau astfel împlinirea în slujirea fraților, iar răbdarea se deprindea în întâlnirea zilnică dintre trebuințele obștii și disponibilitatea inimii.

Despre ascultările care se făceau odinioară și care se păstrează în unele mănăstiri cu tradiție am auzit adeseori un cuvânt deosebit de frumos: Cei care lucrează cu dragoste săvârșesc o Liturghie a slujirii. Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria spunea: „Cel ce face ascultare cu dragoste și cu «Doamne Iisuse» Liturghie săvârșește”. Înțelesul duhovnicesc al acestui îndemn ne arată că osteneala devine ofrandă, iar rugăciunea ține inima aproape de Dumnezeu în mijlocul lucrului.

Această împletire dintre rugăciune și muncă primește un chip concret într-un document pe care l-am descoperit la Mănăstirea Slatina, din fostul județ Baia, datat în anul 1949. Intitulat simplu, Ordin de serviciu, înscrisul arată că părintele ieroschimonah Paisie Olaru avea binecuvântarea de a merge în comuna Cotnari, la via mănăstirii, pentru a supraveghea desfășurarea lucrărilor în timpul culesului.

În sobrietatea acestor rânduri se păstrează o frântură prețioasă de viață monahală. Părintele Paisie primea o ascultare care cerea prezență, grijă și răspundere pentru bunul mers al unei lucrări de folos întregii obști. Perioada prevăzută pentru deplasare cuprindea răstimpul dintre 21 octombrie și 21 noiembrie, iar documentul era eliberat, potrivit formulei administrative, „pentru a-i servi la nevoie”. Sub aceste cuvinte obișnuite se întrezărește rânduiala unei vieți în care plecarea la drum începea cu binecuvântarea.

Orice plecare din mănăstire se făcea cu binecuvântare

Erau anii de început ai regimului comunist, când prezența unui monah în haina sa călugărească putea stârni întrebări din partea autorităților ori a celor care slujeau în structurile miliției. Un asemenea înscris putea lămuri rostul călătoriei și îndatorirea încredințată. Totodată, el mărturisea o rânduială mai veche, păstrată în mănăstirile bine întocmite: orice plecare se făcea cu încuviințare și era însoțită de un bilet de voie sau, după împrejurări, de un ordin de serviciu.

Prin asemenea mărturii mărunte, trecutul își deschide către noi ușa cu discreție. Un nume, o destinație și câteva date ne apropie de viața concretă a părinților pe care îi cinstim. Îi descoperim purtând grijile obștii, împlinind îndatoriri gospodărești și așezând aceeași credincioșie în lucrările văzute și în cele tainice. Încre­dințarea unei ascultări la vie ne lasă să înțelegem cât de firesc încăpeau, în aceeași viață dăruită lui Dumnezeu, povățuirea sufletelor și grija pentru roadele pământului.

O mărturie care luminează dinlăuntru această pagină de istorie monahală ne-a rămas de la părintele Paisie Gavrilă, viețuitor al Mănăstirii Slatina, pe care am avut bucuria să-l cunosc. El își amintea că, atunci când a intrat în obștea mănăstirii, în anul 1951, Părintele Paisie Olaru era duhovnicul cel mai căutat de credincioșii locului. Mult se ostenea pentru cei care ajungeau la mănăstire, făcând din timpul și din puterile sale un dar pentru sufletele încredințate grijii lui. În această slujire răbdătoare se putea întrezări frumusețea unei vieți care învățase să se dăruiască fără zgomot, cu blândețea statornică a iubirii.

Rostul viețuirii monahale: sfințirea omului

Din aceeași mărturie aflăm că în anii 1951-1953, Părintele Paisie a fost trimis cu ascultarea la via Mănăstirii Slatina din Cotnari, împreună cu câțiva viețuitori. Prezența lor acolo era legată îndeosebi de lucrările de primăvară și de cele de toamnă, când via cerea îngrijire stăruitoare, pricepere și brațe harnice. Ritmul anotimpurilor se împletea astfel cu rânduiala nevoinței, iar fiecare lucrare a pământului oferea și un prilej de cultivare a răbdării.

Între frații care se aflau alături de Sfântul Cuvios Paisie la Cotnari erau Ștefan Gavrilă, devenit protosinghelul Paisie, Efrem Geană, Vasile Gavrilă și Neculai Stancu. Cel din urmă avea să fie, peste ani, ierodiacon, apoi arhidiacon și, vreme îndelungată, colaborator apropiat al Mitropolitului Antonie Plămădeală, care viețuise, la rândul său, pentru o perioadă, în obștea Slatinei. Privite peste timp, aceste nume ne descoperă drumuri care s-au întâlnit în aceeași școală a ascultării, înainte de a se deschide către slujiri și răspunderi felurite.

Acestor mărturii li se adaugă o însemnare din volumul Ne vorbește Părintele Cleopa (vol. 9, p. 119), unde Sfântul Cuvios Cleopa amintește că părintele Ambrozie Dogaru a avut și el ascultare la Cotnari în perioada viețuirii sale la Slatina. Este posibil să se fi aflat acolo împreună cu Părintele Paisie Olaru; mențiunea păstrează însă această întâlnire în sfera unei presupuneri, fără a o atesta în mod explicit.

Într-una dintre zile, între frații aflați la ascultare s-a ivit o nemulțumire care atingea însăși înțelegerea făgăduinței monahale. Ei le-au spus Părintelui arhimandrit Cleopa Ilie și Părintelui Paisie Olaru: „Am venit la mănăstire să ne facem călugări, nu să muncim la vie, pe care o aveam și acasă”. În aceste cuvinte se auzea nedumerirea celor care încă învățau să descopere legătura dintre dorul de viață duhovnicească și îndatoririle concrete ale viețuirii împreună.

„Măi, tată, eu vreau călugări”

Auzind plângerea lor, Sfântul Cuvios Cleopa i-a zis Părintelui Paisie: „Măi, tată, eu vreau călugări”. Cuvântul acesta scurt, cu fermitatea lui părintească, așeza înaintea tuturor rostul adânc al vieţuirii mănăstireşti: formarea omului lăuntric, deprinderea smereniei și maturizarea unei iubiri capabile să primească și osteneala. Părintele Paisie le-a tâlcuit atunci, cu argumente din Sfânta Scriptură și din învăță­turile marilor părinți, ce înseamnă ascultarea împlinită cu dragoste și cât de prețioasă este slujirea în via Domnului. Prin lămurirea sa, lucrul obișnuit își descoperea adâncimea duhovnicească, iar ascultarea putea fi înțeleasă ca un loc al întâlnirii dintre voința omului și chemarea lui Dumnezeu.

La Cotnari, într-una dintre odăile metocului, în casa Mănăstirii Slatina din apropierea viei, fusese amenajat un mic paraclis, unde se săvârșea zilnic pravila. Acolo, în simplitatea unei încăperi închinate rugăciunii, frații își adunau gândurile înaintea lui Dumnezeu. Munca și rugăciunea se întâlneau în aceeași rânduială, iar liniștea paraclisului îi însoțea, ca o chemare discretă, și în osteneala de zi cu zi.

Părinții mărturiseau că, în mijlocul lor, ieroschimonahul Paisie Olaru era asemenea unei lumânări. Imaginea păstrează ceva din adevărul prezenței sale: o lumină blândă, statornică, plină de dăruire. Se ostenea de dimineață până seara, păstrând paza minții și rugăciunea inimii. Îi îndruma mai ales prin propria faptă, lăsându-le fraților răgazul de a observa singuri felul în care lucra. Pilda lui avea răbdarea seminței așezate în pământ: aștepta să prindă rădăcină în conștiința celuilalt și să rodească din înțelegere și din dragoste.

Pocăința începe cu prihănirea de sine

Această viață de asumare a ascultării se înnoia, la rândul ei, din mărturisire și povățuire duhovnicească. În cartea Dă-le, Doamne, un colțișor de rai (ediția a II-a), la portretul ieroschimonahului Atanasie Mustață, Sfântul Paisie consemnează: „Mi-a fost duhovnic de câteva ori, pe când lucram la vie” (p. 138). La rândul său, părintele Atanasie s-a mărturisit la Sfântul Paisie. În această însemnare se descoperă o legătură de încredere și smerenie: cei care purtau grijă de sufletele altora își așezau și propriile neputințe îna­intea lui Dumnezeu, în Taina Spovedaniei.

Pilduitoare sunt și versurile în care Sfântul Paisie evocă perioada petrecută la vie. Poezia Tot în mănăstire, indicată la paginile 182-183 ale aceleiași ediții, păstrează glasul simplu, apropiat de rostirea de fiecare zi, și sinceritatea unei conștiințe care își cercetează propriile mișcări. Bucuria lucrului, nădejdea unei recolte bune, răspunderea de a-i îndruma pe frați și ispita mândriei se întâlnesc într-o mărturisire lipsită de împodobire de sine:

Tot în mănăstire

Într-o vreme-am fost trimis
La lucru, la vie,
Doream eu acest conces
Tocmai ce-mi plăcea mie.

Mă bucuram că voi lucra
Fără să mai stau pe gânduri;
Vara voi mânca ce-oi putea,
Dar toamna o să am struguri.

După ce m-am învechit
La vie lucrând,
Sameș am fost rânduit
În trei ani la rând.

Așa lucrând bine într-o vară
Cu frații dimpreună
Mă mândream din cale-afară
Că o s-avem recoltă bună.

Nu mi-era de-ajuns grija cea mare,
Dar și eu lucram,
Observând pe fiecare,
La treabă-i sileam.

Mai lucram și-un beci în cramă
Și când l-am terminat,
Uitasem și nu mi-am dat seama,
Că beciul trebuie măsurat.

Am pus scara cu grăbire,
Vrând să mă cobor,
Dar am căzut în nesimțire
Rupându-mi un picior.

Așa că, după cum se vede, mândria,
Să mă iertați dacă greșesc,
E soră dreaptă cu nebunia,
Căci cam pe aceeași cale pășesc.

Mențiunea „trei ani la rând”, în care Părintele Paisie fusese rânduit sameș, se armonizează cu mărturia părintelui Paisie ­Gavrilă despre anii 1951-1953. Versurile nu numesc ele însele anii calendaristici, dar durata consemnată întărește apropierea dintre cele două evocări. Astfel, mărturia unui frate de ascultare și amintirea așezată în vers de cuviosul însuși luminează, fiecare în felul ei, aceeași perioadă de osteneală.

Semnele legăturii dintre obște și binefăcătorii ei

Dincolo de reperul cronologic, poezia ne lasă să vedem felul în care părintele își cerceta inima. El recunoaște mulțumirea de sine strecurată în bucuria recoltei și graba cu care îi îndemna pe ceilalți la lucru. Căderea în beci și fracturarea piciorului sunt povestite prin această privire smerită asupra propriei vieți. Cuviosul își descoperă propria rană lăuntrică și ne învață delicatețea unei po­căințe care începe cu sine.

Poezia următoare, Altă întâmplare asemenea, indicată tot la paginile 182-183, continuă evocarea aceleiași perioade. După însănătoșirea piciorului, părintele revine la lucru și istorisește un alt accident, petrecut la descărcarea unor haragi.

În glasul său se simt deopotrivă durerea amintirii și familiaritatea caldă a celui care își împărtășește pățania fraților:

Altă întâmplare asemenea

Zicea cineva odată
Că la boala din născare
Cheltuiești averea toată
Și leac nu mai are.

După ce m-am îndreptat
Adică cu piciorul cel rupt,
Deloc nu m-am învățat,
Ci iar am început.

Iarăși cu a mea mândrie,
În loc de lucru să-ncetez,
Eu iar m-am dus la o vie
Cu gândul să lucrez.

Și să vezi că am lucrat
Tot îndemnat fiind de mândrie
De toate am semănat
Să fac starețului bucurie.

Și tocmai în aceeași zi
Când treaba era terminată
Noaptea o mașină sosi
Cu mulți haragi încărcată.

Eu în loc să mă odihnesc,
După cum eram trudit,
Nu prea mult eu mă gândesc
Și iau haragii la zvârlit.

Mă sui în mașină-ndată,
Haragii fiind legați,
Snopi cu sârmă înghimpată,
Era greu de unul dați.

Câțiva snopi am aruncat
Greu, dar i-am dat departe,
Iar cu unul m-am încurcat
Și am căzut, măi frate.

Nu știu cum a fost întâmplarea,
Dar când m-am deșteptat
Nu-mi mai puteam trage suflarea
Și eram în pat.

S-a rupt o coastă-n stânga
Și apoi durere din gros,
Nu puteam nici grăi, nici striga
Socotind că sunt păcătos.

În amândouă aceste mărturisiri, Părintele Paisie privește osteneala cu sinceritate și își nu­mește fără ocolire neputința. Dorința de a face bucurie sta­rețului, grija pentru bunul mers al lucrărilor și râvna de a fi folositor aveau nevoie, la rândul lor, de curățirea intenției și de dreaptă socotință. Tocmai această atenție față de mișcările propriei inimi dă versurilor putere duhovnicească. Ele păstrează imaginea unui om care învață din suferință și își pune experiența în slujba zidirii celorlalți.

Sunt pagini cu frumusețe sufletească, în care se oglindesc trăirea sa și grija de a împlini făgă­duințele monahale. Ascultarea fără cârtire și căutarea liniștii se întâlnesc aici într-un loc de care alții s-ar fi putut feri sau în care ar fi găsit prilej de sminteală. Părintele Paisie descoperea însă, chiar în mijlocul îndatoririlor zilnice, răgazul lăuntric al întâlnirii cu Dumnezeu. Via devenea un loc al trezviei, unde omul avea de îngrijit, odată cu rodul pământului, și gândurile din care se nășteau faptele sale.

Mărturiile pe care le-am ascultat de la numeroși monahi și de la călugărițe din Moldova întregesc această imagine. Mănăstirile importante aveau vii în ținutul Cotnarilor, pe care le îngrijeau de-a lungul anului și din care aduceau, toamna târziu, strugurii la mănăstire (Neamț, Secu, Horaița, Bucium, Agapia, Văratec, Putna). În rodul adunat se întâlneau răbdarea multor luni, osteneala celor trimiși la ascultare și bucuria întregii obști. Fiecare cules purta cu sine amintirea muncii care îl pregătise.

O grijă aparte însoțea pregătirea vinului pentru Sfânta Împăr­tășanie. Această rânduială, păstrată până în vremea noastră, așeza peste îndeletnicirea gospodarului o atenție plină de evlavie: rodul viei era pregătit pentru a fi adus la Sfântul Altar. Într-o asemenea lucrare, priceperea mâinilor și curăția intenției se întâlneau, iar grija pentru cele materiale se lăsa luminată de apropierea slujirii euharistice.

Din roadele primite se făceau și daruri

Se pregătea, de asemenea, vin pentru celelalte rânduieli ale mănăstirii, pentru pomeniri și pentru masa de obște. Din roadele primite se făceau și daruri, cu recu­noștință a celor care știau să țină minte binele. Mai ales în ­vremurile grele, mănăstirile îi cinsteau pe oamenii care le sprijineau și le ajutau să-și continue viața și slujirea. Darul devenea un semn al legăturii dintre obște și bine­făcătorii ei, o mulțumire așe­zată în gestul simplu al îm­părțirii.

În lumina acestor mărturii, via ni se înfățișează ca un loc în care prezența lui Dumnezeu poate fi recunoscută prin grija omului, prin buna rânduială și prin dragostea cu care este împlinită ascultarea. Administrarea ei chibzuită și osteneala cinstită dau mărturie despre recunoștința față de darurile primite. Între rândurile de viță, sub soarele primăverii ori în lumina toamnei, se putea deprinde aceeași lucrare tainică: omul îngrijea pământul, iar prin răbdare, rugăciune și smerenie își deschidea propria inimă lucrării harului.

Privind toamna viile încărcate, putem desluși, dincolo de belșugul lor, și rodirea nevăzută a ascultării. Ne putem aminti de mâinile care au lucrat cu răbdare, de pașii făcuți sub binecuvântare și de rugăciunea purtată în inimă de-a lungul unei zile de muncă. Peste toate rămâne lumina acestei învățături a părinților: ceea ce este săvârșit cu dragoste și cu gândul la Dumnezeu își află rodul și în adâncul omului. Iar dintr-o asemenea inimă, îngrijită cu răbdare ca o vie, se revarsă spre ceilalți pace, bunătate și bucuria de a sluji.