Convingerea lui Noica din închisoare
După cum se cunoaște, filosoful Constantin Noica a avut de suferit în vremea comunismului, fiind închis între 1958 și 1964, după ce 10 ani avusese domiciliu obligatoriu la Câmpulung Muscel.
În vremea domiciliului forțat, Noica venea clandestin în București, mai ales în casa Costaforu, și primea vizitele prietenilor săi intelectuali. La procesul din 1960 aveau să fie adăugate ca vină toate acestea, iar oamenii cu care venise în legătură să fie și ei arestați. A fost desemnat de autorități unul din șefii de lot în procesul cu numele bine-cunoscut „Noica-Pillat”.
Învinuirea principală era: „ostil noului regim”. Mai concret, era acuzat pentru că popularizase printre prieteni cartea lui Emil Cioran „Ispita de a exista”, dar și pentru manuscrisul „Răspuns al unui prieten îndepărtat”, care îi fusese trimis în Franța lui Cioran spre publicarea într-o revistă franceză. O altă vină a fost faptul de a fi trimis în străinătate mai multe manuscrise ale unor lucrări de filosofie către Cioran și Mircea Eliade. Nu trebuie uitată nici aderarea la ideile legionare într-o perioadă scurtă de timp. A ispășit, așadar, în temnițe pentru toate aceste învinuiri.
Sunt puține mărturiile despre acea perioadă din viața sa. Există însă o consemnare despre Noica deținutul politic în cartea „Mercenarii infernului. Incredibile întâmplări din gulagurile românești” a gazetarului Vasile Blănaru-Flamură. Iată un fragment din cartea lui Flamură, cu referire la camera 4 a Fortului 13 Jilava: „Dintre paturi îmi apăru un bărbat ceva mai înalt decât mine, îmbrăcat în niște haine ponosite, murdare, cu fața palidă, o paloare vânătă, cu ochii mari, fruntea lată, tuns și el chilug (...) M-a impresionat mult nu numai cum arăta filosoful, ci și glasul lui stins, pierdut, de om ajuns la capătul puterilor sale. (...) În săptămânile următoare mă voi convinge, din discuțiile avute cu el, că filosofului îi intrase în cap o idee obsedantă, aceea a ratării în cultura contemporană. Mai mult decât oricând acum, când trecuse de ancheta lui Drăghici și cunoscuse pumnul răzbunător al dictaturii proletariatului, autorul lui Mathesis și bucuriile simple avea toate motivele să învețe uitarea, să sfârșească într-un fel cu istoria (...) Noica mi-a destănuit și oful ratării (...): «...am ratat în toate: și în politică, și în căsnicie, și în literatură... De filosofie nu mai vorbesc... în vreme ce amicii mei din exil se afirmă, înglobându-se în cultura europeană: Eliade la Sorbona, Cioran într-o editură pariziană, Eugen Ionescu în teatru (...) N-am stofă de erou, n-am pretins niciodată să fiu așezat între luptători. Râvna mea era să lupt, dar nu într-un război ucigător, ci unul al cuvântului, al toleranței, într-un război al culturii... »”. La sfârșul discuției dintre Noica și colegul de celulă, Vasile Flamură, filosoful a spus: „Dar noi trebuie să iertăm... Iertarea vindecă rănile tuturor oamenilor, tuturor națiunilor”.
Acest fel împăciuitor de a vedea lucrurile, în duh ortodox, avea să-l transforme pe Constantin Noica după eliberarea din 1964 într-un om dedicat întru totul culturii și pasiunii sale pentru filosofie în special. După cum se știe, s-a retras în ultimii ani la Păltiniș, unde și-a împlinit visul de a forma tinerii în spirit socratic, devenind astfel mentorul unei școli de gândire. Nu a scăpat de continua supravegehere a Securității, dar a fost lăsat să scrie și să primească vizitele celor care împărtășeau același ideal cultural.
Trecerea timpului avea să infirme convingerea sa din închisoare, când se credea un ratat, devenind unul dintre importanții filosofi români, prin cărțile pe care le-a scris.