Creaţie şi nemurire

Văzându-şi încă din cele mai vechi timpuri condiţia tragică în care se află şi nicicum neputând să se împace cu ea, omul a căutat o soluţie, o ieşire dintre limitele de spaţiu şi timp în care se vedea constrâns.

Şi dacă de multe ori, precum lui Ghilgameş, marele erou al eposului străvechi sumerian plecat în căutarea nemuririi, i s-a întâmplat să eşueze, totuşi el niciodată n-a încetat să caute, să încerce a afla o ieşire, o soluţie. Exemplare pentru rezultatul acestui efort uriaş pe care omul l-a făcut în timp sunt câteva versuri dintr-o cunoscută poezie a lui Tudor Arghezi: "S-a-ndătinat copilul cel pitic/ Să are şi să strângă avuţie./ Osânda şi-a schimbat-o-n bucurie,/ Clădindu-şi slăvi şi veacuri din nimic" (Poezia "Plugule"). Sigur că nu doar despre avuţiile materiale este vorba în aceste versuri. Mai mult decât acestea şi infinit mai valoroase decât ele sunt avuţiile spirituale, acelea care nu se mai supun timpului, căci ele ţin de valorile eterne. Dar cuvântul care ne atrage atenţia în mod deosebit este cel care se referă la creaţie (Aici, în acest context, "clădindu-şi" este sinonim cu "creându-şi" pe care poetul l-a evitat din raţiuni ce ţin de eufonia versului). Iată, deci, că omul, "copilul cel pitic", a ajuns să creeze. Este, poate, cea mai importantă treaptă la care el a reuşit să urce de-a lungul istoriei sale, treapta creaţiei. Aceasta a realizat omul în lunga sa istorie pe pământ, a creat, asemeni Celui Care este Însuşi Creatorul, şi în felul acesta el a răspuns gândului dintru început cu care Dumnezeu l-a făcut pe om. Creaţia - aceasta este replica pe care omul o dă sentimentului şi gândului morţii. Şi dacă gândul că moartea, ca fapt inevitabil, rămâne, pentru omul ajuns la treapta creaţiei, aceasta nu mai contează, căci încărcătura de sentiment negativă care-l însoţea a fost anulată. Nu mai este frică, nu mai este tristeţe, nici nelinişte. Prin însuşi actul creaţiei el, omul, "osânda şi-a schimbat-o-n bucurie". Este o bucurie care nu se mai leagă de nimic din cele trecătoare ce se află în lumea noastră căzută, o bucurie prin care omul, ca într-un fel de pregustare, cunoaşte ceva din adevărata fericire, aceea ce se află mai presus de toate fericirile şi nefericirile vieţii. Sigur că o creaţie autentică şi cu adevărat salvatoare, posibilă în orice domeniu de activitate umană, nu se poate realiza decât dacă la baza ei stă învăţătura ce străluceşte din scrierile Noului Testament, iar omul angajat pe calea unei astfel de creaţii, lucrând asupra oricărui fel de material, începând cu cea mai neînsemnată piatră şi terminând cu omul de lângă sine (aflat în formare sau greşit format), ajunge, de cele mai multe ori fără a conştientiza, să lucreze cu sine însuşi, să se automodeleze, practicând astfel ceea ce spiritualitatea filocalică numeşte "ştiinţa ştiinţelor şi arta artelor". În felul acesta, prin creaţie, act ce se petrece acolo unde se află căzut, adică în istorie, omul a reuşit să se ridice mai presus de istorie. * Articol preluat de pe portalul Doxologia.ro