Credinţă încercată şi vie la Râşca

Mănăstirea Râşca are o istorie încărcată, asemănătoare, cum pot observa cei care îi calcă pragul, celei a întregii Moldove. Nu a fost aşezată destul de departe de căile năvălitorilor, aşa că a fost călcată aproape de fiecare dată când a fost invadată şi ţara. Ca şi Moldova, Râşca a răzbit până azi, învingând toate vicisitudinile. Sfântul Ioan de la Râşca, un episcop de o smerenie rară, trăitor în secolul al XVI-lea, a refuzat să fie mitropolit al Moldovei, preferând să se retragă la mănăstirea în care avea metania, la Râşca, şi să îşi aştepte aici sfârşitul. Astăzi, mănăstirea îşi trăieşte o a doua tinereţe prin părinţii care se nevoiesc aici.

Mănăstirea Bogdăneşti, Blogoslovul, a fost zidită la anul 1363 de voievodul Bogdan I al Moldovei şi doamna sa, Maria. Distrusă de tătari din temelii, obştea mănăstirii a fost mutată de domnitorul Petru Rareş mai către munte. Mănăstirea Râşca a fost clădită chiar pe pietrele de temelie ale mănăstirii de la Bogdăneşti, pe care robii mănăstireşti le-au adus aproape zece kilometri cu mijloace proprii. Sfinţirea mănăstirii a avut loc la anul 1542. Cu această ctitorie şi-a început Petru Rareş a doua domnie (1541-1546), mai fragilă decât prima (1527-1538). Acum legendara mănăstire de la Bogdăneşti are doi "pui", pentru că pe locul unde a fost ea zidită s-a ridicat, începând cu anul 1993, din osârdia părintelui Gheorghe Loghinoaia, un complex duhovnicesc impozant, cu biserică şi azil pentru neputincioşi.

File de timp

După ce a fost călcată în 1633 de tâlhari unguri, la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, mănăstirea a fost prădată de mai multe ori de tătari. 1671, 1674, 1686, 1691, 1697 şi 1716 sunt anii în care, prădată şi pustiită de tătari, mănăstirea a fost adusă în pragul extincţiei. Reconsolidarea ei a pornit în jurul anului 1750, prin grija stareţului Calistru Ene. Biserica este reparată la 1766. Cu toată osârdia acestui stareţ gospodar şi a celor care i-au urmat, mănăstirea a fost lovită iar de data asta de turci, în anul 1821. Atunci... "numai zidul au rămas", spune glasul vremii. Pe vremea mitropolitului Veniamin Costachi, mai precis între 1823 şi 1827, când stareţ era arhimandritul Isaia, mănăstirea a fost reclădită, iar pictura restaurată. La 1921, mănăstirea a fost victima unui mare incendiu, care a ars acoperişul bisericii, chiliile, casa de oaspeţi şi gospodăria. Stareţ era pe atunci Pancratie Fasolă.

Mănăstirea a funcţionat şi ca închisoare pentru călugării vagabonzi sau nesupuşi şi chiar pentru politicienii consideraţi trădători sau duşmani ai domnitorului.

În anul 1844, vreme de şase luni (22 iulie - 9 decembrie) a fost închis aici, mai precis în turnul clopotniţei, politicianul Mihail Kogălniceanu. El a fost păzit de şase cătane - un sergent, un caporal şi patru soldaţi.

Pe vremea comunismului, mănăstirea a fost închisă. Mai întâi lăcaşul a fost făcut mănăstire de maici, avându-l ca părinte duhovnic pe ieromonahul Antonie Plămădeală, apoi, sub pretextul lipsei de tradiţie a acestei mănăstiri de maici, desfiinţată. Au fost lăsaţi aici doar doi călugări, ca să îngrijească de construcţie, cu interdicţia de a sluji. Între anii 1972 şi 1991, mănăstirea a fost restaurată prin îngrijirea mitropoliţilor Iustin şi Teoctist, deveniţi ulterior patriarhi ai României.

La sud de mănăstire e împăduritul deal Pleşu, dincolo de care se află Mănăstirea Petru Vodă, unde este stareţ părintele Iustin Pârvu. Cândva, pădurile acestui deal au fost ele însele o vatră monahală vie, pentru că în ele s-au nevoit o puzderie de pustnici.

Înălţarea Sfintei Cruci

Pe 14 septembrie, la Mănăstirea Râşca, Înălţarea Sfintei Cruci a fost cu adevărat o zi de mare sărbătoare pentru că obştea a scos la închinăciune o cruce în care este inserată o aşchie din Sfânta Cruce.

La hram au fost prezentate şi lăsate la închinare pentru două zile şi alte două odoare rare: capul Sfântului Ierarh Modest, ocrotitorul animalelor domestice, şi o părticică din moaştele Sfântului Nectarie din Eghina, sfânt făcător de minuni şi vindecător de cancer.

Astea, pe lângă odoarele pe care mănăstirea deja le pune la dispoziţia credincioşilor: un papucel al Sfântului Spiridon şi moaşte ale Sfinţilor Pantelimon, Haralambie, Parascheva, Trifon, Elisabeta, Procopie. Papucelul Sfântului Spiridon face parte dintr-o serie de papucei care au stat lângă racla sfântului şi au fost înlocuiţi, pentru că după o vreme se observă că sunt tociţi pe talpă. Sfântul Spiridon umblă mereu, căutând să-i ajute pe cei care îi cer asta, iar papuceii lui fac parte din minunile vii ale Sfântului şi ale Ortodoxiei. Colecţia de sfinte odoare a mănăstirii, care se îmbogăţeşte de la an la an, e un motiv de mare mândrie pentru obşte, pentru că o întrece pe cea a mănăstirilor din Suceava, chiar şi a celor mai celebre decât Râşca.

La hram, ca şi în urmă cu un an, a luat parte şi o delegaţie de înalte feţe bisericeşti din Grecia, pe lângă cei trei episcopi români, care au slujit la Liturghia arhierească ce a încununat praznicul.

Sfântul Ierarh Ioan de la Râşca

Dosoftei l-a numit "episcopul cel sfânt şi minunat". Sfântul Ioan de la Râşca a dus, începând cu anul 1560, cel mai probabil an al intrării sale în mănăstire, o viaţă aproape desăvârşită întru Hristos. La anul 1574 a salvat, cu darul înaintevederii pe care îl avea, sătenii din satele din împrejurimi de năvălirea turcilor. A ştiut că aceştia se vor năpusti asupra mănăstirii, a ascuns clopotele în iaz şi a îngropat odoarele, le-a dat sătenilor merinde şi cu obştea, sătenii şi el însuşi s-au risipit prin pădurile din împrejurimi. După trei ani, ţara s-a liniştit şi s-au întors toţi la mănăstire. În anul 1598 a fost numit, împotriva voinţei sale, episcop de Huşi, iar peste şapte ani a păstorit, vreme de alţi trei ani, Episcopia Rădăuţilor. Ales, după acestea, mitropolit al Moldovei, Cuviosul Ioan a refuzat această cinste şi, cerându-şi iertare, s-a retras la mănăstirea sa de metanie, la Râşca. Aici avea legături strânse cu pustnicii din pădurile din jur, pe care i-a spovedit, din câte se spune, chiar şi în vremea în care a fost episcop.

Din păcate, acest sfânt este deseori confundat cu Sfântul Ioan de la Secu, trăitor cu un secol mai apoi, duhovnic al Sfintei Teodora de la Sihla, care a avut şi el un contact, ce-i drept tangenţial, cu Mănăstirea Râşca.

Moşia

Mănăstirea a fost una dintre cele mai bogate lăcaşe de cult ale ţării. A avut dintotdeauna păşuni întinse, livezi, robi, moşii primite prin danii ale boierilor avuţi ai Moldovei. Daniile priveau atât pământul, cât şi robii de pe el. După dezrobire, ţăranii au fost lăsaţi să se aşeze pe mai departe pe pământul mănăstirii, şi aşa au apărut satele Râşca şi Bogdăneşti. Livada din faţa mănăstirii are meri, peri şi pruni. În spatele mănăstirii sunt alte angarale: grajdurile văcuţelor şi ale purceilor, iar mai departe un joagăr. Călugării, 13, se nevoiesc şi la atelierele de lumânări şi tămâie. E mult de muncă pentru câţi sunt, aşa că au angajaţi civili. Nu cu mult timp în urmă a fost la ei un iconar, acum plecat la Mitropolia Americii de Nord, aşa că au avut şi un atelier de icoane. Acum nu mai are cine să-i înveţe tainele picturii bisericeşti, iar monahii sunt trişti din pricina asta. Ascultările obişnuite ale unei mănăstiri cu gospodărie nu au farmecul artistic al zugrăvirii chipurilor sfinte.

Viaţa de obşte

Cu excepţia secretariatului, a bucătăriei şi a îngrijirii de biserică, slujbe fixe, ascultările de la Râşca se fac prin rotaţie. Sunt puţini călugări pentru câtă muncă este la mănăstire.

Biserica Mănăstirii Râşca, purtătoare a hramului "Sfântul Nicolae", are trei corpuri: un pridvor larg, pronaos şi naos cu altar. Pictura necesită refacere. Se lucrează, dar pentru moment nu sunt bani. Criza a lovit şi aici, nemiloasă.

Ceaiul mănăstirii nu are culoare, dar are un gust minunat. Ceai de rugăciune. Vin mulţi oameni aici, din satele din împrejurimi, dar şi de la Focşani şi Suceava. Mulţi focşăneni şi suceveni au duhovnici aici. Stareţul locului e părintele arhimandrit Mihail. În anul 1991, când a venit aici, era cel mai tânăr stareţ de mănăstire din ţară. Acum are 42 de ani. A continuat munca de restaurare a obştii pe care o pornise aici, în cele câteva luni cât a fost stareţ, Preasfinţia Sa Calinic Botoşăneanul.

Drumul, bivolii, locul

Acum câţiva ani am ajuns la Mănăstirea Râşca într-o Skodă veche, pe un drum plin de hârtoape. Atunci, părintele David mi-a ajutat să îmi fac pana pe care o căpătasem în acele hârtoape. Am stat şi ne-am uitat la gârla Râşcăi, un canal care iese din iazul pe care îl formează râul în dreptul mănăstirii şi se scurge în jos, spre Bogdăneşti. Am stat şi ne-am uitat la bivolii care se bălăceau în acest cot de apă. Erau, spre deosebire de noi, profund, total fericiţi. E una dintre cele mai pregnante amintiri ale mele.

Azi drumul e aproape perfect, iar bivolii nu mai stau în faţa mănăstirii. Lângă mănăstire sunt nişte căsuţe unde sâmbăta se mai ţin nunţi, iar ritmurile nu tocmai suave ale manelelor învăluie mănăstirea într-o ceaţă acustică sumbră.

Locul e o vale largă, mărginită de păduri. Mănăstirea e o fortificaţie de tip militar în interiorul unei îngrădiri mai mari de tip boieresc. Un zid de piatră leagă înăuntrul lui livada şi parte din păşunile mănăstirii, precum şi zidurile semeţe ale vetrei monahale propriu-zise.

Aleile, frumos tunse şi aranjate, sunt pline de flori multicolore, strălucitoare în lumina înceată a toamnei coborâte

brusc peste Moldova. Biserica, albă, dezgolită de pictura originală, îşi găseşte locul nemaipomenit de bine în această lumină. E înaltă, parcă prea înaltă pentru micuţa fortificaţie care o înconjoară. Greu poate fi prinsă întreagă într-o fotografie luată din curtea mănăstirii.

În curtea mănăstirii sunt o fântână cu o apă minunată şi un umbrar cu o pictură deosebită. Râşca e o mănăstire care se adresează în mod deosebit ochiului, o mănăstire... sculpturală. Păcat că pictura originală şi restaurarea de secol XIX s-au pierdut. În chipurile pe care zidul le mai păstrează cu sine se ghicesc frumuseţi nebănuite, interpretări rare ale chipurilor sfinţilor din perspectiva ortodoxiei medievale. Cum credinţa noastră e vie, sperăm că pictura care va înlocui trecutul la Râşca va spune cuvintele adevărului credinţei noastre de azi.

Mănăstirea Râşca a fost clădită chiar pe pietrele de temelie ale mănăstirii de la Bogdăneşti, pe care robii mănăstireşti le-au adus aproape zece kilometri cu mijloace proprii. Sfinţirea mănăstirii a avut loc la anul 1542."

Poeţi fracturişti angrenaţi în duhovnicie

La Râşca se nevoiesc şi doi foşti poeţi fracturişti, Andrei Peniuc şi Adrian Urmanov, acum părinţii David şi Serafim. Părintele Serafim a rămas cu ceva nostalgii literare şi a organizat la mănăstire, vreme de trei ani, ateliere de creaţie literară. Părintele David s-a desprins. Lui i se pare că cel mai mare câştig al acelor ateliere e că nişte oameni desprinşi de biserică, tinerii poeţi, au intrat în contact cu realitate vie a Ortodoxiei. Câţiva dintre ei, cu care părintele David corespondează, au rămas creştini practicanţi.

Dorind să se călugărească, cei doi au fost trimişi aici de duhovnicul lor, părintele Adrian de la fosta mănăstire "Mihai Vodă", din Bucureşti. Le-a plăcut şi au rămas. Poate şi unde stareţul, încă tânăr, e un om înţelegător, deschis către cei veniţi din rătăciri artistice.