Credinţa, într-o cultură globalizată
Din vremea Apostolilor, este inerent creştinismului să treacă dincolo de spaţiul protejat al templului şi al comunităţii şi să se deschidă spre lume, spre o panoramă care se arată astăzi extrem de fluidă şi de complexă. Din cauza diversităţii şi a instabilităţii civilizaţiei noastre „lichide“, cum mai este numită adesea, după o expresie a lui Zygmunt Bauman, analiza noastră nu poate fi exhaustivă; va fi doar ilustrată cu exemple bazate pe câteva articulaţii emblematice ale modernităţii în care ne-am afundat.
Să începem cu o remarcă generală, rezumată datorită unei simplificări evidente. Cultura globalizată în care trăim şi gândim şi în care trebuie să fie propovăduită credinţa creştină este adesea caracterizată prin mijlocirea a doi termeni repetaţi obsesiv: postmodernitatea şi interculturalitatea. Evident, postmodernul presupune modernul care, cronologic, este înaintea noastră, dar care este încă operant. Astfel, modernitatea se confundă cu două simboluri din secolul al XVII-lea: exaltarea, începând cu Descartes, a individului autonom şi autosuficient şi, cu Galilei şi Newton, metoda ştiinţifică ce se impune, autonomă în raport cu teologia şi cu alte discipline.
Postmodernitatea şi secularizarea
Puţin după anul, de acum mitic, 1968, se profilează postmodernitatea, analizată pentru prima dată în mod sistematic în 1979 de Jean-François Lyotard, în Condiţia postmodernă, şi studiată apoi într-o manieră mai aprofundată în numeroase lucrări, cum sunt: Sfârşitul modernităţii de Gianni Vattimo (1985) şi în diferite scrieri ale lui Bauman, începând cu Viaţa lichidă din anul 2000. În această atmosferă, punctele tari ale trecutului sunt zdruncinate din temelii şi edificiul moralei, al religiei şi chiar al culturii înseşi şi al valorilor legate de acestea se şubrezeşte în mod ireversibil.
Într-un astfel de context, ne imaginăm cu uşurinţă înstrăinarea credinciosului sau a teologului care are în bagajul său solide teme „premoderne“, precum: divinul, transcendenţa, absolutul, totalitatea, fiinţa, comuniunea etc., atât de îndepărtate de: fragmentare, contingenţă, superficialitate, imediatitate, stindardele ridicate în „cetatea seculară“ postmodernă. Şi, apropo de acest ultim simbol, făcut celebru în 1965 de teologul bostonian Harvey Cox, cu titlul lucrării sale celei mai cunoscute, ne aflăm dintr-odată în plasa altor întrebări. Un cercetător precum Charles Taylor sugerează să nu aplicăm la secularizarea lumii noastre postmoderne doar filtre interpretative sociologice, „cantitative“ prin natura lor, tinzând doar să măsoare regresul sacrului şi declinul ideilor şi practicilor religioase, ci să propunem ceea ce Taylor defineşte ca „teorii ale sustragerii“, care enumeră şi cuantifică această mişcare a lumii contemporane, „sustrăgându-se“ de la protejarea religiosului. Fiindcă climatul actual secularizat nu înregistrează o retragere clară a religiosului de pe scena publică, ci mai degrabă o transformare radicală a sensibilităţii generale, simbolice şi spirituale. Pentru a fi mai clari şi mai expliciţi, să trimitem la intuiţia poetului T.S. Eliot, care vedea criza seculară „nu în simpla neputinţă de a crede câteva teze despre Dumnezeu respectate de strămoşii noştri, ci în incapacitatea de a trăi aceleaşi emoţii şi experienţe în privinţa lui Dumnezeu şi a oamenilor“.
Aşadar, este vorba despre mutaţia unui model antropologic şi existenţial care poate lăsa prin sine spaţiul deschis pentru o nouă vestire religioasă. Pentru că, aşa cum remarca încă din 1953 teologul Friedrich Gogarten în studiul său despre „secularizare ca problemă teologică“, „secularitatea“ autentică, înainte de a degenera în „secularism“ desacralizant, este o „consecinţă necesară şi legitimă a credinţei creştine“. Acesta este, într-adevăr, întrupat, însă nu teocratic („Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu“); ea nu se ţine separată într-un sacru izolat, intangibil, ci este solidară cu lumea, fără să se dizolve într-o pură funcţie de agenţie socială. Condiţia secularizată a societăţii postmoderne poate deci să provoace şi să interpeleze religia, chemând la crearea unui nou model de propovăduire şi de mărturisire a credinţei creştine.
De la multicultural la intercultural
Culturii omogene din trecut sau „şocului civilizaţiilor“, teoretizat de Samuel Huntington în celebra sa lucrare din 1996, le-a urmat, în ultimii ani, cuvântul magic „multiculturalism“. Însă mulţi prevăd depăşirea acestei realităţi, văzând în ea o stare desuetă a universalităţii planetei şi chiar un pericol. În mod curios, cei care vorbesc astfel nu sunt rasiştii, mişcările regionaliste şi separatiste, ci persoane de mare deschidere intelectuală şi socială. Pentru a înţelege corect, este necesar să urcăm pe firul istoriei.
În Germania secolului al XIX-lea, când s-a definit termenul cultură (Kultur) în accepţiunea cunoscută în prezent, s-a început a se vorbi despre „culturi“ la plural. Astfel, s-au pus bazele recunoaşterii şi înţelegerii a ceea ce se numeşte astăzi „multiculturalism“. Johann Gottfried Herder a deschis această cale, care deschide largi orizonturi, cu „Idei pentru o filozofie a istoriei umanităţii“ (1784-1791). Însă ideea se găsea deja la Vico, Montesquieu, Voltaire, care recunoşteau în evoluţiile şi involuţiile istorice, în condiţionările mediului, începuturile întâlnirii dintre popoare, ca urmare a diferitelor descoperiri, şi în primele schimburi de idei, emergenţa unui pluralism cultural.
Conceput astfel, multiculturalismul este operant şi astăzi, bazându-se pe coexistenţa din compartimentele etanşe ale culturilor multiple care, din diferite raţiuni istorice, trăiesc împreună în cadrul unui Stat înzestrat cu propria lui identitate şi care le-a deschis porţile. Este de ajuns să ne gândim doar la o metropolă din trecut, ca New Yorkul, supravieţuind în parte şi astăzi. Acolo coexistă (sub egida Constituţiei americane) cartiere multiculturale (chinez, italian, evreiesc, afro-american etc.) complet autonome şi identitare, deşi sunt în imediata apropiere. Este un cosmopolitism identitar, rezultat al multiculturalismului fără schimburi, cu excepţia schimburilor civice şi economice strict necesare.
Astăzi, fenomene de interconexiune precum globalizarea şi comunicarea informatică tind să depăşească acest fel de ghettouri şi să introducă un alt model, acela al interculturalităţii, bazat pe comunicare, pe dialog, ascultare reciprocă, schimb cultural şi spiritual. Dallmayr vorbeşte de un „cosmopolitism dialogic“. „Ceilalţi (indivizi, societăţi, culturi) nu trebuie văzuţi ca inamici sau adversari, ci doar ca «alţii», demni de atenţie şi respect, ce se manifestă de preferinţă într-o deschidere reciprocă spre dialog, trecând dincolo de interesele sau revendicările strict personale şi cultivând virtuţile civice şi etice care pot conduce la o mediere sau gestionare paşnică a diferendelor“. Problema este că acest model cere educaţie şi o transformare lentă şi constituie un proiect pe termen lung. Provocarea dialogului religios se situează în această perspectivă. Să amintim că acest dialog se află, în ciuda aparenţelor contrare, în însăşi inima Sfintei Scripturi.
Într-adevăr, Cuvântul lui Dumnezeu nu este un meteorit căzut din cer, ci o întrepătrundere a Logosului divin şi a cărnii (sarx) istoriei. Ne aflăm în prezenţa unei întâlniri dinamice între Revelaţie şi diferitele civilizaţii, de la civilizaţia nomadă la cea feniciană, de la cea mesopotamiană la cea egipteană, de la cea hitită la cea persană şi greco-elenistică, cel puţin în privinţa Vechiului Testament, în timp ce Revelaţia neotestamentară s-a intersectat cu iudaismul palestinian şi cu cel din diaspora, cu cultura greco-romană şi chiar cu unele forme culturale păgâne.
Ioan Paul al II-lea afirma, în 1979, în faţa Comisiei biblice pontificale că, înainte de întruparea în Iisus Hristos, „Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut limbaj omenesc şi a asumat modalităţile de exprimare ale diferitelor culturi care, de la Avraam până la Văzătorul din Apocalipsă, au oferit misterului adorabil al iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu posibilitatea de a se face accesibil şi înţeles pentru generaţii succesive, în pofida diversităţii multiple a contextelor istorice“. Aceeaşi experienţă a osmozei roditoare dintre creştinism şi culturi - care este la originea „inculturaţiei“ mesajului creştin în civilizaţii îndepărtate (să ne gândim la opera lui Matteo Ricci în lumea chineză) - este constantă în Tradiţia creştină, începând cu Părinţii Bisericii.
Trebuie totuşi să semnalăm riscurile acestui dialog intercultural şi interreligios. Dacă este adevărat că fundamentalismul etnocentric şi integrist este negarea interculturalităţii religioase, acelaşi lucru trebuie spus şi despre formele de sincretism şi de relativism care încearcă civilizaţiile obosite şi devenite mai puţin identitare, cum sunt cele occidentale. Astfel de atitudini - precum cele care propun religii vagi „unificatoare“ în jurul numitorilor comuni, generali şi inofensivi - se opun adevăratului dialog. Pentru că acesta presupune pentru cei doi parteneri o confruntare de identităţi şi de valori, însă nu pentru o pierdere în aplatizare sau pentru o confuzie generală, ci pentru o îmbogăţire reciprocă. Dacă excesul în afirmarea identitară poate conduce la o luptă nu doar teoretică, ci şi armată, concordismul general poate degenera într-o uniformitate incoloră sau într-o confuzie relativistă. Păstrarea armoniei diversităţii în dialog şi întâlnire, ca într-un duet muzical (care creează armonia în deosebirea radicală de timbru dintre un bas şi o soprană), este obiectivul unei experienţe interculturale autentice şi fecunde.
Credinţă şi ştiinţă
Dorim să propunem aici unul dintre locurile importante ale contextului intercultural contemporan în care credinţa este chemată la confruntare. Acesta se referă la raportul dintre ştiinţă şi credinţă. Celebra afirmaţie a lui Einstein despre „ştiinţa şchioapă şi religia oarbă atunci când se ignoră“ şi-a găsit ecou în discursul Papei Ioan Paul al II-lea rostit cu prilejul centenarului lui Einstein (1879-1979). Citând documentul „Gaudium et Spes“ (no 7) de la Vatican II, Papa aminteşte: „Noile condiţii afectează însăşi viaţa religioasă... Avântul spiritului critic o curăţă de o concepţie magică despre lume şi de rămăşiţele superstiţioase“. Celebrul savant Max Planck a fost şi mai explicit în lucrarea sa Cunoaşterea lumii fizice (1906, 1947), în care scrie: „Ştiinţa şi religia nu sunt în contradicţie, ci au nevoie una de alta pentru a se completa în spiritul omului care gândeşte cu seriozitate“.
Aşadar, trebuie ca omul de ştiinţă să renunţe la acea autosuficienţă plină de orgoliu care îl împinge să expedieze teologia printre fosilele paleoliticului intelectual şi la acest hybris care îl face să creadă în capacitatea ştiinţei de a înţelege totul, într-o cunoaştere exhaustivă a întregului fiinţei şi a vieţii, a sensului şi valorilor. Totodată, trebuie învinsă ispita teologului doritor să delimiteze teritoriul cercetării ştiinţifice şi să orienteze rezultatele către o susţinere apologetică a propriilor lui teze. Este bine să repetăm că savantul şi teologul trebuie să rămână fideli propriilor lor reguli de cercetare, însă totodată gata să respecte şi să ia în considerare metodele şi rezultatele celorlalte abordări.
Este deci important ca să domnească un fel de respect reciproc la nivel metodologic, de coexistenţă paşnică între ştiinţă şi credinţă, lăsând deoparte acea confruntare care a cunoscut apogeul în pozitivismul lui Auguste Comte, care nega „legitimitatea oricărei interogaţii dincolo de fizică“. Atitudini asemănătoare se regăsesc în neopozitivismul din secolul al XX-lea. Tractatus logico-philosophicus al lui Ludwig Wittgenstein (1921) declara lipsite de sens ştiinţific categoriile metafizicii, eticii şi esteticii, pentru că nu sunt reprezentările nici unei realităţi din această lume.
Dacă această afirmaţie s-ar fi limitat la orizontul ştiinţific, ar fi fost de înţeles. Însă neopozitiviştii din „Cercul de la Viena“ (Schlick, Neurath, Carnap şi alţii) au mers mai departe şi au radicalizat afirmaţia în privinţa propoziţiilor care nu sunt strict „ştiinţifice“. În realitate, pentru filozoful vienez - care nu era un agnostic - se vorbea în anumite propoziţii despre o „inefabilitate“, cu semnificaţia: „despre acestea nu putem vorbi, trebuie să tăcem“, şi desigur nu despre absurditatea lor. Chiar dacă mai există încă epigoni puternici ai tezelor „Cercului“, ca şi apărători ai unui scientism excesiv, astfel de poziţii sunt deja considerate simplificatoare.
Raporturile între cele două tabere se desfăşoară tot mai mult într-o atmosferă de respect reciproc şi coerent: ştiinţa se dedică faptelor, datelor, scenei lui „cum“; metafizica şi religia, valorilor, semnificaţiilor ultime, fundamentelor, întrebării „pentru ce?“, fiecare potrivit cu specificul propriu de cercetare. Este ceea ce savantul american Stephen Gould, mort în 2002, a sistematizat în formula sa numită NOMA (Non-Overlapping Magisteria), adică a traseelor care nu se suprapun: cel al cunoaşterii filozofico-teologice şi cel al cunoaşterii empirico-ştiinţifice. Ele corespund la două niveluri metodologice, epistemologice şi lingvistice care, situându-se în planuri diferite, nu pot să se intersecteze, sunt incomensurabile între ele, intraductibile reciproc, şi deci nu intră în conflict. Aşa după cum scria Nietzsche în 1878, în „Omenesc, prea omenesc“ : „Între religie şi ştiinţă nu există nici înrudire, nici prietenie şi nici inamiciţie, fiindcă trăiesc în sfere diferite“.
Această perspectivă, care respinge concordismele facile şi sincretismele şi acordă aceeaşi demnitate diferitelor căi de analiză a realităţii, este, fără nici o îndoială, pozitivă. Însă trebuie exprimată o rezervă, plecând de la experienţa însăşi, în istoria ştiinţei sau a disciplinelor umaniste. Ştiinţa şi teologia (sau filozofia) au, într-adevăr, comun obiectul investigaţiilor lor (omul, fiinţa, cosmosul). Şi, cum a remarcat cu perspicacitate savantul polonez Michal Heller în lucrarea sa Noua fizică şi o nouă teologie (1996), „există tipuri de aserţiuni care pot fi transferate din domeniul ştiinţelor experimentale în cel al filozofiei, fără confuzia nivelurilor“, şi chiar cu rezultate rodnice (ne gândim la contribuţia pe care filozofia a oferit-o ştiinţei în privinţa categoriilor de „timp“ şi „spaţiu“).
Mai mult, continuă Heller, „deosebirea de niveluri nu trebuie să legimiteze excluderea a priori a oricărei posibilităţi de sinteză“. Astfel, alături de „teoria celor două niveluri“, valabilă mereu (la nivel de metodă), s-a afirmat cu ceva tărie o teorie subsidiară, „teoria dialogului“, promovată de un alt savant, Jozef Tischner. Acesta se sprijină pe faptul că fiecare om este înzestrat cu o conştiinţă unificatoare şi că orice cercetare asupra vieţii umane şi asupra raportului cu universul cere o pluralitate armonioasă de itinerare şi rezultate, care se intersectează în unicitatea persoanei. Din acest motiv este nesatisfăcător să disociem în mod radical contribuţiile ştiinţifice de cele filozofice şi invers, cu riscul de a pierde caracterul concret al realităţii şi autenticitatea cunoaşterii umane, care nu este monodică, numai raţională şi formală, ci şi simbolică-afectivă („raţiunile inimii“ pascaliene).
Această „teorie a dialogului“ - care, de altfel, făcea parte din moştenirea umanismului clasic - a fost reluată şi subliniată în scrisoarea pe care Ioan Paul al II-lea a trimis-o directorului Observatorului astronomic de la Vatican: „Dialogul dintre ştiinţă şi credinţă trebuie să progreseze în profunzime şi în amploare. În acest proces, trebuie să depăşim orice tendinţă regresivă către un reducţionism unilateral, teama şi izolarea de sine. Ceea ce are o importanţă capitală este ca fiecare disciplină să continue să îmbogăţească, să hrănească şi să provoace pe cealaltă disciplină, aşa încât să fie şi mai mult ceea ce poate fi; să contribuie la viziunea despre ceea ce suntem şi devenim“. Distincţie, aşadar, însă nu separare între ştiinţă şi credinţă; experienţa şi „transcendenţa“ sunt distincte prin nivel, însă nu sunt izolate şi nici lipsite de comunicabilitate.
Suntem astfel în prezenţa a două profiluri ale aceluiaşi chip: dacă se suprimă unul, chipul este desfigurat sau devine incomplet. Ca să rezumăm, putem reînnoi chemarea către credincioşi ca să ştie să respecte, fără excese apologetice, datele ştiinţifice şi datele teologice, cercetarea ştiinţifică şi itinerarul teologic, experimentul şi reflexia, ştiinţa şi credinţa. În chip asemănător, necredincioşii angajaţi în cercetarea ştiinţifică ar trebui să recunoască faptul că o cunoaştere exhaustivă a fiinţei şi a omului nu este posibilă numai pe baza parametrilor verificabili ştiinţific. Ar trebui ca fiecare să ştie a păstra propriul său domeniu de analiză, recunoscând că ambele terenuri de cercetare nu sunt exclusive unul faţă de celălalt şi nici nu se resping reciproc. (Cardinal Gianfranco Ravasi, „La foi dans une culture mondialisée“, în ETUDES, Revue de culture contemporaine, février 2013, pp. 211-218 - trad. de pr. Nicolae Dascălu)